La 19 ani, Adiţă Păun ţi-a văzut visul cu ochiii: convocarea la naţională: “Aş vrea să am un rol principal în propriul meu film, pentru ca toată lumea să-mi cunoască etapele vieţii!”

Cu ani în urmă, plecat dintr-o comună din apropierea Drăgăşaniului, un portar, Martin Tudor, a făcut performanţă şi mare performanţă la Steaua dar şi la echipa naţională. Acum, după atâta amar de vremne, oraşul unde s-a născut, printre alţii Guvernatorul Băncii Naţionale a României, Mugur Isărescu, propune un alt nume pentru fotbalul de mare performanţă. Plecat de când avea 15 ani din Oraşul viilor, descoperit de profesorul Morariu, „şlefuit” de profesoruii Adi Lupu şi Tavi Mâţoc, Adrian Păun, ajuns acum la vârsta de 19 ani, a devenit acum „o piesăde bază” în angrenajul echipei de primă ligă CFR Cluj. Evoluţia sa constant bună la echipa de club i-a adus bucuria la care visează orice sportiv: convocare, în premieră, pentru turneul din Antalya, la rima reprezentativă, sub comanda generalului Anghel Iordănescu.

A început fotbalul din joacă

Adiţă Păun a acordat, de curând, un amplu interviu în presa centrală de specialitate, interviu în care a vorbit despre cum a început fotbalul, despre modul cum a plecat de acasă la Cluj, despre cum s-a adaptat la echipa ardeleană şi despre multe altele. “Fotbalul l-am început dintr-o joacă, în faţa blocului, cu nişte prieteni mai mari ca mine, acasă, în Drăgăşani. Ei erau deja la fotbal, într-un cadru profesionist, eu aveam doar şase ani. Nu eram nişte puşti şturlubatici. Dar era frumos prin faţa blocului. Câţiva dintre ei tot trăgeau de mine să mă înscriu la fotbal şi, până la urmă, m-am dus la un antrenament. Biletele de favoare erau oferite de antrenori. La acel timp. Biletul de voie devenea însă trofeul la care râvnea oră de oră. „Mamei mele, Ileana, nu prea i-a priit, dar până la urmă m-a lăsat. Şi-a zis în minte… „Îl las să-şi facă nebunia. i-o trece”. Nu credea că mă va prinde atât de tare”. Dar pasiunea pentru minge nu a dispărut ca un abur fragil. Şi, treptat, covoarele din casă au început să se tocească. Prins într-un vârtej magic, micul Adrian îşi ridica succesiv nivelul de energie. „Să nu crezi că eram un tip agresiv. Dărâmam tot. Bibelouri! Un raft de cărţi! O vază cu trandafiri. Una cu lalele. Şi Una goală! Tot ce era prin sufragerie. Pe bibliotecă. Şi lustra am ciobit-o. Cu creştetul capului!”. Patina timpului şi-a pus amprenta pe sufrageria din Drăgăşani, iar lustra ciobită cândva e păstrată şi-acum într-un dulap al casei. „Mă mai uit din când în când la ea. Să-mi aduc aminte ce năzbâtii mai făceam”, îşi începe, Adiţă Păun, firul amintirilor.

Joacă fotbal cu gândul la cel ce i-a fost tată

Drăgăşeneanul care a devenit acum certitudine la gruparea preşedintelui Iuliu Mureşan are şi o poveste tristă: “Tata a murit când eu aveam doar patru ani. A suferit un accident vascular. Şi acum imaginile cu el mi se derulează de multe ori în minte cu încetinitorul. Uneori sunt clare, luminoase, alteori sunt în ceaţă şi încerc să mai desluşesc ceva”. Cu ochii minţii susţine că-şi vede părintele şi după partidele pe care le încheie. Înfrângeri, egaluri sau victorii. „Sunt sigur de lucrul ăsta: că tatăl meu şi-ar fi dorit să mă fac fotbalist. Mama îmi mai povestea că şi el mai juca fotbal”. Adiţă a plecat de la Drăgăşani la Cluj, când avea 15 ani, cu ajutorul domnului Răzvan Zamfir, fiul cunoscutului om de fotbal din Drăgăşani cunoscut ca “Pericle”, Atunci, Răzvan era oficial la CFR Cluj, iar gruparea ardeleană a avut o perioadă de excepţie: au câştigat trei tiluri. Răzvan este acum în staful de conducere administrativă a clubului Italian Bari. “La Cluj m-am adaptat uşor datorită oamenilor şi colegilor. Deşi mă aflam departe de casă, m-am acomodat şi datorită fratelui meu care a fost mereu alături de mine. Iar la 15 ani, când am fost luat în primul cantonament, am realizat că trăiesc cea mai frumoasă perioadă a vieţii. Stăteam alătiuri de jucători precum Cadu, Maftei, Panin, Nuno Claro sau Hora, iar un vis devenea deja realitate”

Despre convocarea la Naţională: “Chiar despre mine o fi vorba?!”

Cum a primit acum vestea primei convocări la Naţională? “Multă vreme nu mi-am dat seama dacă este un vis sau realitate. M-a sunat un prieten care văzuse pe un site lotul convocat de Iordănescu şi nu mi-a venit să cred când mi-a zis prima dată. Mi-am zis „Wow! Chiar despre mine o fi vorba?!”. Orice selecţie contează pentru experienţa mea şi pentru psihicul meu. Pentru că acum sunt la început de carieră, sunt conştient că mai am mult de lucrat. Cred că stau bine din punct de vedere la capitolul tehnică, la capitolul viteză, dar mai am de lucrat pentru forţă şi la partea tactică. Nu stau bine uneori în teren, când trebuie să fac pressing. Deşi sunt un jucător cu profil ofensiv, pot juca şi mijlocaş stânga, dar şi atacant! Lovesc mingea cu ambele picioare, dar mai ales cu piciorul drept”. Adiţă Păun recunoaşte că în copilărie a avut un idol de la care a încercat să se inspire în evoluţia sa în teren. “M-a inspirat mereu ucraineanul Şevecenko, l-am admirat pentru felul său de a fi pe teren, dar şi din afara terenului. Iar ca să-ţi dau un exemplu din România… Mutu! Mutu mi-a plăcut şi încă îmi place. Cred că va rămâne şi la Târgu Mureş acelaşi jucător determinant pe care îl cunoaştem cu toţii”.

“Le mulţumesc cogegilor din copilărie că „m-au ajutat!”.

Sigur că drăgăşeneanul a fost întrebat şi în ce mod îşi “omoară” timpul liber, atât cât e acesta: „Timpul liber mi-l petrec şi la cinema, sunt un mare fan al filmelor, mă relaxează. Sau le văd acasă. Ultimul vizionat e de The Revenant şi sper ca Leonardo Di Caprio să ia Oscarul pentru cel mai bun actor în rol principal. Eu aş vrea să am un rol principal în propriul meu film, pentru ca toată lumea să-mi cunoască etapele vieţii!” Ce-l poate face fericit: Fotbalul, familia şi prietenii. Şi viaţa mea pe care o am, sunt un om foarte fericit! Însă, deocamdată doar fotbalul contează pentru el: „Eu pentru fotbal trăiesc şi nu mă gândesc deocamdată să plec nicăieri, indiferent de propunere. Iar dacă voi pleca vreodată de la CFR, mă voi transfera doar afară! Întotdeauna când merg acasă, în Drăgăşani, revăd locurile unde jucam fotbal şi îmi aduc aminte cu mare plăcere de zilele în care băteam mingea şi 10 ore pe zi luând pauze scurte pentru a bea apă, a mânca ceva şi, bineînţeles, să nu uităm de certurile copilăriei. Şi mai ales la fotbal, unde niciodată nu îmi plăcea să pierd, iar de multe ori ieşea scandal din cauza acestei atitudini pe care o aveam şi pe care o stăpânesc şi în ziua de azi. Acasă toţi mă felicită şi sunt mândri cu mine. Dar şi eu le mulţumesc că „m-au ajutat!”. Şi că nu mă lăsau să stau în casă şi mă scoteau afară la fotbal. Şi le mulţumesc ca fac parte din viaţa mea. Întotdeuana mă cheamă la un fotbal, doar că de data asta nu pe străzi. Ci pe un teren normal. Normal, nu pe locurile pe care le consideram noi fiind nişte stadioane şi îţi spun cu mâna pe inimă că acele locuri erau considerate de noi mai presus de orice stadion ultra modern atâta timp cât am fi făcut orice pentru a avea unde să batem mingea. Contrar vecinilor cu maşini şi cu copii mici care întotdeauna ne certau. Dar puţin ne păsa! Pentru că noi continuam cu pasiunea noastră cea mai de preţ: fotbalul”, îşi încheie Adiţă Păun mărturisirea de suflet.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *