Cvadrupla câştigătoare a Cupei Campionilor Europeni, Edit Matei: “În perioada când jucam la Vâlcea eram ca o familie, la meciuri ne dădeam sufletul, apoi urma distracţia”

S-a nascut in ziua de 16 octombrie 1964, la Sfântu Gheorghe, judeţul Covasna, într-o familie modestă. Edit Matei rămâne handbalista română cu cele mai multe trofee câştigate. Are patru Cupe ale Campionilor câştigate pe vremea când juca pentru Hypo Viena (Austria), în perioada 1991 – 1994. De asemenea, în 1995 a pierdut o finală de Cupa Campionilor Europeni, tot cu Hypo Viena. Cu Chimistul Rm. Vâlcea (care ulterior a devenit CS Oltchim), Edit Matei a câştigat de două ori Cupa IHF în 1984 şi 1989. Sora Mariei Torok Duca este şi semifinalista a Ligii Campionilor, cu Chimistul, în 1990

Între anii 1983 şi 1989 a jucat împreună cu sora sa, Maria Torok Duca (fosă Verigeanu) la Chimistul, după care s-a transferat la Hypo Niederösterreich, Viena. În urmă cu trei ani, Edit a înfiinţat un club de handbal pentru copii, împreună cu sora sa, Maria Török-Duca. Fosta mare handbalistă a vorbit, de curând, într-un interviu acordat presei centrale, despre începuturile sale în sport dar şi despre vârful carierei sale. “Îmi amintesc cu nostalgie momente din copilărie. Deşi am avut o copilărie cu multe neajunsuri, a fost foarte frumoasă, însă mult diferită de cea a copiilor din zilele noastre. Pe vremea aceea aveam două-trei ore de program la televizor, din care zece minute de desene animate cu Mihaela, pe la ora 7.00. Eram săraci, familia nu avea posibilităţi să ne cumpere cine-ştie-ce şi atunci stăteam mai mult pe-afară. Ne jucam afară până la 11.00 noaptea, mai ales vara, mergeam în tabere sau făceam sport. Spre exemplu, uite, mergeam în tabere cu cortul. Am fost trei ani la rând cu cortul la Sfânta Ana. Pentru mine a fost un lucru extraordinar să gătim, să dormim în natură şi, categoric, aceste lucruri au compensat lipsa jucăriilor. Nici nu se compară copilăria noastră cu cea a copiilor din ziua de azi, care nu ştiu ce e un boboc de raţă sau care nu pot să facă diferenţa între animale. Acum, dacă au calculator, telefon, copiii nu mai au nevoie de altceva. Părinţii mei au fost oameni simpli, dar foarte muncitori. Până nu s-a apucat de handbal Mori (n.r. – Maria Török-Duca), sora mea, nici măcar nu au ştiut ce înseamnă să faci handbal. La început au crezut doar că pierdem vremea la handbal. Îmi aduc aminte că se apucaseră de casă – atunci nu se lucra cu echipă de constructori şi nici nu aveau bani pentru aşa ceva – aşa că părinţii mei şi-au făcut singuri ţigla şi tot ce-a mai fost nevoie. Şi ţin minte că tot timpul îi spuneau lui Mori că, dacă vrea să meargă la handbal, mai întâi are de săpat un şant de nu-ştiu-cât, că trebuie să mute ţigla în altă parte. Eu, fiind mai mică, am fost mai protejată, dar sora mea a muncit din greu. Îi spuneau: „Dacă faci asta, poţi să te duci la antrenament“. Totul era condiţionat. Mie mi-a fost mai uşor. După ce părinţii au văzut că Mori nu pierde timpul degeaba la handbal, mai ales după ce a fost selecţionată în echipa naţională a României. Sora mea a fost cumva deschizătoarea de drumuri. După ce a fost ea convocată la Naţională, tata a fost foarte încântat că jucăm handbal. Când au venit cei de la Vâlcea să vorbească cu sora mea, să ceară acceptul părinţilor pentru a o aduce la Chimistul, tata le-a spus bucuros: „Păi da, dar să ştiţi că mai am una!“. Adică mă oferta şi pe mine. Când v-aţi apucat de handbal? Sora mea e mai mare cu cinci ani şi tot ce făcea ea în copilărie şi în adolescenţă făceam şi eu. Mori a început prima oară cu gimnastica, pe la 6 sau 7 ani, aşa că am încercat şi eu. Dar pentru că eram tare fricoasă, am mers foarte puţin timp la gimnastică. Am renunţat când m-au pus pe bârnă. Am făcut apoi atletism, dar nu mi-a plăcut, mi s-a părut foarte greu. Eram la rezistenţă şi mi se părea că îţi trebuie o ambiţie extraordinară să alergi aşa, de una singură. Prin anii ’70 am mers şi la schi, tot după Mori. Era bine iarna, dar vara, ca schior, faci numai pregătire fizică. Ţin minte că după două antrenamente am renunţat, pentru că am făcut o febră infernală, lucrând doar forţă. De handbal m-am apucat relativ târziu, eram în clasa a VI-a sau a VII-a, am mers tot după Mori”.

Continuînd să-şi amintească perioada copilăriei sale, Edit Matei face o comparaţie cu al său copil: “Eu nu cred că există copii cuminţi, iar despre copilul meu spun că, dacă stă cuminte, trebuie să-i iau temperatura, că probabil e bolnav. Eu am crescut la bunicii din partea mamei, într-o comună situată la cinci kilometri de oraşul Covasna. Mai aveam doi verişori şi când ne întâlneam făceam numai prostii. Îmi aduc aminte că avea bunica nişte boboci de raţă şi ce ne-am gândit noi: am vrut să-i învăţăm să zboare. Bineînţeles că le-am rupt picioarele, nu mai mişcau săracii boboci şi, de frica bunicii, i-am aruncat la porc. Până la urmă, tot i-a găsit bunica şi a trebuit să recunoaştem că eram vinovaţi”.

Cvatrupla câştigătoare a Cupei Campionilor Europeni explică şi cum a ajuns să joace, mai întâi, handball la Vâlcea. “Mori (Maria Torok Duca – n.r.)a pus condiţia că vine la Râmnicu Vâlcea doar dacă cei de la Chimistul mă vor lua şi pe mine. Noi eram la pachet, deja se ştia că mergem peste tot împreună. Echipa de la Vâlcea abia intrase în Ligă şi toată lumea era entuziasmată să facă echipă de ligă naţională. În 1982, eu jucam la echipa din Sfântu Gheorghe şi la seniori, şi la juniori. Conform regulamentului, în momentul în care terminai junioratul şi erai admis la Institutul de Educaţie Fizică, nu mai aveai nevoie de dezlegare. Neintrând la Institutul de Educaţie Fizică din Bacău, am avut nevoie de dezlegare, nu puteam să plec oricum la Râmnicu Vâlcea, dar cei de la Sfântu Gheorghe n-au vrut să-mi dea drumul. Un an întreg am făcut naveta între Sfântu Gheorghe şi Râmnicu Vâlcea, timp în care am jucat în Devizia A şi inclusiv împotriva Chimistului. De-abia în 1983 am venit oficial la Râmnicu Vâlcea. Da, aşa am început să fac performanţă. La 18 ani jucam în Râmnicu Vâlcea şi pot spune că eram răsfăţata familiei şi a echipei. La echipa naţională de handbal a României am ajuns la 17 ani şi un pic, jucam cu Viorica Ionică. Îmi aduc aminte că, fiind cea mai mică, eram protejată de toată lumea. Nu intram în gura celor mai mari, pentru că tot timpul mă proteja sora mea. Atunci când se intonează imnul e un sentiment greu de descris. Şi astăzi, când aud imnul la competiţii, mai ales în Sala Sporturilor din Râmnicu Vâlcea, îmi dau lacrimile şi mi se face pielea de găină. E o onoare să fii acolo, să ţi se cânte imnul, înseamnă că ai făcut totuşi ceva deosebit, căci puţini au privilegiul să li se intoneze imnul naţional”

Despre perioada petrecută la Chimistul: “Am foarte multe amintiri frumoase, mai ales din perioada când am venit la Râmnicu Vâlcea. Am fost respectată şi primită cu braţele deschise, cu toate că eu sunt unguroaică, iar atunci nici nu ştiam foarte bine româneşte. La echipă am fost tot timpul ca o familie. Plus că toată lumea era înnebunită după handbal, mai ales că am câştigat Cupa EHF (n.r. – Federaţia Europeană de Handbal) în 1984 şi 1988, toată lumea roia în jurul echipei. Atmosfera de la Vâlcea nu am mai găsit-o nicăieri. Cel puţin în Austria, toate legăturile erau strict profesionale. Aici eram ca o familie, la meciuri ne dădeam sufletul, apoi urma distracţia, mergeam cu toţii la restaurant. Soţii noştri erau prieteni. Atunci nu se punea problema că avem de împărţit cine ştie ce. E adevărat, nu erau nici banii de acum, căci totul porneşte de la bani. Noi eram toate la fel, aveam acelaşi salariu, mai luam un kilogram-două de carne şi cam asta era, nu aveam de ce să fim invidioase una pe alta”.

 

(sursa: adevărul.ro)

(va urma)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *