Centrul Râmnicului: un trecut memorabil, un prezent inexistent, un viitor incert

Când vorbim despre centrul unui oraş, ne referim, potrivit definiției, la inima lui, care, în general, concentrează cele mai importante valori, cea mai intensă dezvoltare a construcţiilor, cea mai mare concentrare de trafic pietonal și rutier. Vorbim despre un patrimoniu urban şi arhitectural semnificativ. A avut vreodată Râmnicul un astfel de centru?

Probabil… Noi nu l-am prins. Istoricii şi scriitorii amintesc despre un astfel de spaţiu, extrem de animat, destinat promenadelor şi distracţiilor de orice fel. Dar comunismul l-a mutilat.

Atunci au fost şterse sau mascate aproape toate urmele trecutului. „Din centrul astfel circumscris, n-a mai rămas din perioada interbelică, în urma demolărilor, decât clădirea desuetă a bisericii catolice.

11231866_677637205699848_1582854719347445878_o

Râmnicul e singurul oraş din ţară care a pierdut în ultimele cinci decenii întreaga osatură de construcţii a centrului, un organism căruia i s-a făcut transplant de centru”, spunea Constantin Mateescu în volumul său din anul 1999, „Cartea Râmnicului”.

Tot timpul m-am întrebat de ce noi nu avem un centru adevărat ca în alte oraşe ale ţării, de ce la noi totul se rezumă la nişte trepte şi un ceas. Pentru mine, aşa-zisul centru al Râmnicului nu a fost decât un loc de întâlnire, un punct de plecare, nicidecum un spaţiu de sine stătător, cu o arhitectură coerentă şi ofertant din toate punctele de vedere. Era doar „la ceas”. Cât de nedrept! Atâţia ani…

Acum gata şi cu ceasul! Asistăm curioşi la reconstrucţia inimii oraşului nostru. Şi cum viitorul ei e un pic incert, mă îndrept către ce a fost ea cândva, în vremurile bune. Mai exact în cele interbelice. În locul şantierului de astăzi se găsea atunci un adevărat centru comercial, animat de hoteluri, farmacii, restaurante, băcănii, ateliere de încălţăminte, librării, cofetării şi cafenele, saloane de coafură, frizerii.

„Cafe Royal” chema trecătorii într-o „încăpere spaţioasă, cu mese de biliard şi mobilă modernă cu rame de oţel inoxidabil, cu un suflu înnoitor de lux şi bunăstare”. Alături, magazinul lui Sarkisian, armeanul, de unde se revărsau în stradă aromele de cacao, cafea şi portocale. Librăria lui Pascu Anastasiu şi a lui Grigore Petrescu reprezenta un punct al vieţii literare. Aici se întâlneau profesori, doctori, avocaţi şi discutau cultură. Constantin Mateescu atrage atenţia asupra faptului că prin centru nu puteai trece în fugă, căci la fiecare pas te fura fie o vitrină, fie un afiş pe care erau anunţate spectacolele circului „Medrano” sau „Kludsky” sau descinderea în oraş a trupelor de teatru deţinute de Iulian sau Constantin Tănase. Prezenţa lui Tănase în Râmnic stârnea o adevărată isterie, deşi preţul biletelor era destul de piperat. Tabloul spaţiului central continua cu  farmacia „La Salvator”, care nu prea era vizitată, din pricina medicamentelor scumpe. Un simbol al oraşului era pompa de benzină de la intersecţia Căii lui Traian cu Bulevardul Tudor Vladimirescu de acum. Acest loc era considerat kilometrul 0. Era mai mult decorativă, căci rareori oprea aici să alimenteze vreun cupeu sau o maşină sport, decapotabilă. Din zonă nu lipseau nici hotelurile, renumite fiind „Bulevard” şi „Regina Maria”.

bulevard (1)

Acestea au rezistat până le-au „ras” comuniştii. Dar au rămas mult în memoria râmnicenilor de odinioară. De o oarecare celebritate s-au mai bucurat legătoria de cărţi „Bertuoli”, librăria „Fundătureanu”, precum şi magazinul „La Voaleta” unde se găseau cele mai fine stofe şi mătăsuri.

Chiar pe locul în care se afla până de curând acea deplorabilă desfăşurare de trepte, cu banci, verdeaţă şi beton se găseau odinioară lustragerii de ghete (ateliere pentru curăţat şi lustruit încălţăminte). Una foarte cunoscută era cea a lui Ibrahim.Tot aici se găseau şi câteva boiangerii (vopsitorii de textile). Cea mai vestită cofetărie era a Coanei Miţa. Aici se găseau binecunoscutele savarine, ecleruri, şarlote şi îngheţate cu fistic.

Aş vrea să închei frumosul, dar îndepărtatul tablou al centrului nostru cu o descriere a Cellei Delavrancea despre originalitatea băcăniilor vâlcene, oferită de Constantin Mateescu: „Băcăniile la Râmnicu Vâlcea au importanţa cluburilor. Se face politică destupând câte o sticlă de vin. Salamul de Sibiu, vinul de Drăgăşani, ţuica livezilor care se ţin lanţ de la Râmnic până la Orleşti stârnesc pofta taifasului. Acum mulţi ani, în timpul verii, ele erau locul de întâlnire al bucureştenilor. Din sforăitoare automobile coborau cucoane îmbrăcate după ultima modă pariziană. Le privea nedumerit un cioban cu traista în spinare, care trăgea şi el un ţoi înainte de a porni iar la drum. Maici învăluite în întunericul rasei lor, se opreau şi ele să mai afle vreo noutate la colţul străzii”.

Rubrică realizată de Alina Nenu cu sprijinul Direcţiei Judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Vâlcea

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *