Oltul nostru cel de toate zilele…

Frunzărind paginile „Cărții Râmnicului” a lui Constantin Mateescu, scriitorul și eseistul vâlcean, am dat de un simbol al orașului nostru pe care nu l-am văzut niciodată așa de enigmatic și plin de povești: Oltul sau bătrânul Alutus, care a a inspitat numele unei întregi provincii a țării și care amenința „supărat”, de-a lungul timpului, stâncile munților, „picioarele” Mesei lui Traian, pentru ca apoi să lovească în zidurile Mânăstirii Cozia și să-și continue drumul unduitor printre pajiști înverzite și să intre hotărât în Râmnic.

12513689_769260176537550_3879061616102605319_o

Întotdeauna l-am privit cu o oarecare teamă, gândindu-mă cu groază la ce ar putea ascunde apele lui învolburate. Dar îl admir adesea, de la depărtare, observ cerul din el și liniștea ce-l înconjoară. Și totuși, nu mai e la fel de pitoresc ca pe vremuri îndepărtate, când era considerat un „loc de liniște și dor, mai frumos decât l-au cunoscut părinții noștri. Mai sălbatic, fără nicio îndoială că era”. Constantin Mateescu merge mai departe cu descrierea, astfel: „De Olt era legată întreaga ființă a urbei. În vremea toamnei, când ploua și norii se mișcau bolovănoși înspre Goranu, apele râului atinse de umezeala ceții căpătau un aer de tandrețe și melancolie aproape omenesc. În iernile geroase, Oltul îngheța și pe asfaltul improvizat locuitorii treceau cu săniile nu fără riscurile oricărei întreprinderi temerare.”

Dincolo de utilitatea lui ca sursă de kilowați sau de aventură pentru pescari, Oltul este purtător de istorie, fiind martorul tuturor întâmplărilor de pe malurile lui. Ceea ce, cu siguranță puțini știu, este că înaintașii noștri s-au îndeletnicit cândva cu exploatarea aurului din nisipurile acestui râu surprinzător. Da, așa este, nu vă mai mirați! Se pare că pe vremea când austriecii ocupaseră o parte din teritoriile țării, la Râmnic se înființase societatea „Goldwascher Gesellschaft”, care exploata metalul prețios. De fapt, această preocupare a râmnicenilor era mult mai veche, chiar cu o sută de ani. Să nu vă treacă prin cap să căutați aur acum! Probabil ca nu se găsea nici atunci în cantități prea mari, de vreme ce afacerea nu a avut succes. În 1868, autoritățile pornesc inițiativa de a transforma Oltul în râu navigabil. În acest sens, Prefectura județului i-a predat inginerului Carol Novak din Brezoi sarcina de a construi vasele necesare pentru dragaj și canalizarea râului. După două luni însă lucrările sunt sistate, din motive necunoscute.

12496436_744350655695169_2158347075208059253_o

Probabil că nici asta nu știați, cum că, până pe la jumătatea secolului al XIX-lea, trecerea peste Olt se făcea cu bacul, în schimbul unei taxe, în punctul unde se află astăzi podul ce continuă bulevardul Tudor Vladimirescu. Se va purcede la construirea unui pod în anul 1876, ale cărui picioare fuseseră edificate în 1859. Lucrările s-au desfășurat pe durata a doi ani și s-a folosit piatră de la Albești-Muscel. Realizarea a fost socotită mult timp o performanță tehnică excepțională.

11054406_647566292040273_8242968375344221989_n

11018585_648120451984857_972865932695458658_n

Scriitorul vâlcean ține să precizeze, în lucrarea sa, faptul că atracția râului a scăzut, cu timpul. Oltul a devenit mai trist, frumusețile sale stingându-se treptat. În timpul industrializării comuniste, au fost construite digurile din beton, stricând astfel peisajul pitoresc. La asta se adaugă deversările industriale care au modificat ecosistemul Oltului. În 1973, la Râmnic a început epopeea construirii celor 25 de hidrocentrale pe Olt, de la izvoare și până la vărsarea în Dunăre. Astfel, pe 13 septembrie, au demarat lucrările pentru devierea cursului râului, silindu-l să treacă astfel prin deschiderile unui baraj nou construit. Primul hidroagregat de pe Olt a produs și a furnizat energie în Sistemul Energetic Național tot la Râmnic, în ziua de 24 august 1974. Oltul devine așadar, al treilea râu al țării ca potențial hidroenergetic, după Prut și Mureș. De asemenea, Oltul capătă o funcție complexă: alimentează cu apă potabilă și industrială un număr mare de localități situate pe cursul mijlociu și inferior, creează posibilități de irigare a terenurilor agricole, oferă condiții pentru piscicultură, navigație, agrement.

Deși peisajul Oltului a fost reconfigurat în acele vremuri, potențialul său turistic nu s-a modificat. Au rămas de-a lungul lui destule vestigii care îl înnobilează. Segmentul de defileu dintre Râu Vadului și Cozia ne aduce comuna Câineni, atestată documentar sub numele de Genune (Vama de la Genune), la 28 martie 1415, în care se află castrul roman Pons Vetus, precum și bustul generalului Praporgescu, căzut în munții Coții, în Primul Război Mondial.

12402171_741550295975205_2472394212787371849_o

Alte obiective turistice valoroase sunt Mânăstirea Cornet, ridicată la 1666, castrul roman de la Racovița, biserica de la Proieni unde ar fi avut loc căsătoria lui Mihai Viteazul cu Doamna Stanca.

12484647_741936569269911_2546203558385913388_o

În apropiere de Mânăstirea Turnu se afla, până nu de mult, Masa lui Traian, o stâncă  pe care împăratul Traian ar fi mâncat când a cucerit Dacia, potrivit unei legende.

778240238972877_8403744020437055089_o

După construirea Hidrocentralei Turnu, legendara masă a fost acoperită de ape, fiind vizibilă doar când Oltul scade. Alte obiective turistice semnificative sunt Mânăstirea Cozia și stațiunile Călimănești-Căciulata.

12615395_743151889148379_3524411240730861209_o

12496424_743614069102161_3358840632739622628_o

12779224_764638780333023_8236514802122840235_o

Odată intrat în Râmnic, Oltul devine martorul celor mai frumoase legende și al istoriei acestui oraș.

Rubrică realizată de Alina Nenu cu sprijinul Direcţiei Judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Vâlcea

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *