Geniul neurochirurgiei românești și mondiale care locuiește în chirie și merge cu metroul și cu autobuzul

Numele său poate fi scris cu litere mari: MODESTIE. Geniul neurochirurgiei românești și unul dintre cei mai mari neurochirurgi ai lumii, academicianul născut la Darabani, care, la 80 de ani, face zilnic drumul spre spitalul „Bagdasar – Arseni” pentru a  da consultații gratuite, se consideră cel mai bogat om din lume. Academicianul care a ajuns subiect de reportaj la BBC și ale cărui performanțe chirugicale au uimit o lume întreagă,  locuiește într-un apartament cu chirie și străbate drumul de acasă la spital cu mijloacele de transport in comun. Cu toate aste spune, cu satisfacție, că are inima plină,  pentru că a făcut totul pentru oameni. Și această iubire față de oameni îl mulțumește cel mai mult.
Spune că Dumnezeu l-a îndrumat pe acest drum, greu, al neurochirurgiei. Și că în cazurile-limită pe care le-a avut în sala de operații a simțit prezența Lui. Intr-un interviu acordat pentru cuvânt-ortodox.ro, academicianul Leon Dănăilă vorbește despre copilărie, despre legătura sa cu Dumnezeu, despre încercări, voință și obstacole, despre har și despre minuni.
„Performanțele sale vor face ca numele său să rămână în istoria neurochirugiei românești, dar și universale: Leon Dănăilă deține recordul mondial în ceea ce privește numărul de intervenții chirurgicale pe creier – peste 40.000. In plus, tot el este cel care a reușit să scadă în România rata mortalității operațiilor pe creier de la 50% la 4%.
Povestea sa de viața este nu numai povestea unui om pe care Dumnezeu l-a înzestrat cu talent, dar și povestea unui om care a știut să treacă senin peste toate obstacolele pentru a-și atinge țelul.
646x404 (1)
Care este povestea medicului Leon Dănăilă? Cum a fost copilăria dumneavoastră?
–  Mare lucru nu am să vă spun… Părinții mei au fost agricultori, de condiție mai me­die. Neavând șansa de-a mă naște într-o fami­lie de intelectuali – mama avea patru clase, iar tata nu știa carte – am fost nevoit să lupt sin­gur, să iau singur hotărârea de a merge la facultate. Când am reușit la facultate, țin minte, părinții au început să plângă, dar nu de bucu­rie, ci de supărare: cine o să-i mai ajute pe ei la munca câmpului, la arat, la prășit, la semănat?
Copilăria mea a fost frumoasă, chiar dacă am muncit foarte mult. Dar eram destul de puter­nic. Am mai avut doi frați: unul avea la ochi o albeață, așa s-a născut, iar celălalt, mai mic, era mai slab, mai neputincios. Așa că toată greutatea muncii câmpului cădea pe mine. Și mi-am zis eu că o să fac tot posibilul să mă duc la școală, să scap de această muncă foarte dificilă. Am luat singur această hotărâre, neavând în familie pe ni­meni care să mă învețe, să mă ajute.
Am făcut toată viața ce mi-a plăcut la școală, și în liceu, și în facultate. N-am învățat la toate obiectele. Imi plăceau științele naturii, anatomia, medicina… Am citit niște cărți de la bibliotecă des­pre mari savanți, Pasteur, Babeș și alții, tot ce era le­gat de medicină. Matematica nu-mi plăcea, mi se părea o știință foarte aridă. Mă gândeam: ce bine e când ești medic, că faci bine oamenilor! Ce-i mai scump pe lumea asta decât sănătatea și ajuto­rul pe care ii dai unui bolnav? Este ceva sfânt, este ceva divin să ajuți un om, să-l salvezi de la moarte. Medicina a fost dorința mea dintotdeauna.
Părinții nu m-au sfătuit să mă duc la fa­cultate, dar eu totuși m-am dus. Mi-au dat 100 de lei; trenul mă costa vreo 70 de lei dus-întors. Mi-au rămas pentru zilele de examen puțini bani, vreo 20 de lei pe vremea respec­tivă. Țin minte că mă duceam la piață și mân­cam mai mult mere – erau mere de 2 lei, de 1 leu și jumătate, dar erau și de 75 de bani. Eu luam din cele de 75 de bani. [..]
 Ați spus că atunci când erați copil munceați foarte mult. Cât de mult contează ca un copil să fie deprins de mic cu munca?
–   Este foarte important, într-adevăr… De muncit, am muncit tot timpul, că munca este și fizică, și intelectuală. Dacă ești învățat de mic să muncești, ai germenul ăsta al muncii în tine, nu te poți delăsa. Am muncit foarte mult și fizic, și intelectual.
Când eram mic, fiind foarte puternic, părinții mă luau tot timpul la cărat, la semă­nat, la arat, la prășit, la muncile câmpului. Țin minte că mergeam primăvara la arat, țineam coarnele plugului, și în urmă brazdele erau un fel de noroi, jumate dezghețat, jumate înghe­țat. Și eram desculț, bineînțeles, că nu umblam încălțat decât Duminica, când mă duceam la biserică. Deși eram mai mult desculț, n-am ră­cit niciodată și n-am pățit absolut nimic.
Era și rezistența organismului, dar și credința mea, probabil – că, dintre frații mei, eu mă du­ceam la biserică tot timpul. Și a continuat această credință. Nu eram exagerat, dar cu gândul eram tot timpul la Dumnezeu, să mă ajute în îndepli­nirea dorințelor mele. Nu am făcut niciodată uz de gesturi teatrale, să fac cruce până la pământ; nu asta contează. După mine, asta este ceva foarte pu­țin important. Crucea, când o faci, așa, mai mic, și mai mult cu gândul să fii tot timpul la Dumnezeu – fără să te arăți înaintea oamenilor și pe urmă să uiți că există Dumnezeu. Eu mă gândeam la Dumnezeu tot timpul, și când am fost la liceu, la fel, am continuat să mă duc la biserică, la Dorohoi.
Apoi, după ce am terminat facultatea la lași, am făcut trei ani de zile la țară, și la țară am învățat foarte multe lucruri, fiindcă erai obligat să dai consultații la toată patologia, indiferent că erau boli infecțioase, neurochirurgicale, chi­rurgicale, cardiologice. Am învățat foarte multe din punct de vedere practic în anii respectivi.
M-am dus la un spital rural – un an de zile aveai dreptul. Cei de acolo au văzut că-mi plac bolnavii și-i ajut, și cunosc medicină. Când a plecat internistul în concediu, mă lăsa pe mine; când a plecat chirurgul, mă lăsa pe mine; când a plecat ginecologul, mă lăsa pe mine. Cel mai greu a fost când a plecat pediatrul — pediatria nu prea mi-a plăcut nici în facultate, că, drept să spun, cu copiii mai greu te înțelegi. Eu am spus: „Domnule, nu mă pricep…” „Lasă, că o să înveți!”. A plecat pediatrul și tot pe mine m-a lă­sat! Am învățat, că nu e mare lucru. Totuși, este o specialitate. Dar am făcut față foarte bine.
După ce s-a terminat anul respectiv, direc­torul spitalului a făcut adresă la raion să mă mai lase încă un an, fiindcă au nevoie — asta pentru că ei au sesizat că pot să-i înlocuiesc pe toți. Și m-au mai lăsat încă un an, dar l-am făcut la Dărmănești, lângă Comănești. Am căutat să mă duc cât mai departe de locurile natale. Nu știu de ce, nu mi-a plăcut munca la câmp și am vrut să mă îndepărtez cât mai mult.
Am terminat și al treilea an și am zis: „Domnule, eu totuși vreau la București, că am auzit că e foarte bine”. Puteai să te înscrii la rezidențiat atunci în orice județ, și eu am zis că mă înscriu la București. „Ce, or fi ăia mai deștepți decât mine?”. Și așa am ajuns la București.
Și în București (știam eu, în mintea mea) poți să te ridici – vii în contact cu intelectuali, vii în contact cu oameni de înaltă clasă, și lucrul ăsta mi-a plăcut. Și am venit să dau examen la București și am reușit. Când am reușit, m-am dus înapoi la dispensar înainte să plec, și cei de la re­giune au venit la mine și mi-au spus: „Domnule, te luăm la Bacău, iti dăm orice post vrei tu!” – de chirurgie, bineînțeles, că mie-mi plăcea chirur­gia, nu-mi plăceau internele, că am zis că oricine poate să le facă. Le-am zis că mă mai gândesc, dar nici gând nu aveam să mă duc acolo! Și așa am ajus la București, la Neurochirurgie.

Picioare am primit de la toţi, dar vorbe bune n-am primit de la nimeni”

Când am ajuns aici, in Bucureşti, am ieşit în evi­denţă faţă de ceilalţi colegi. Pe atunci, pe lângă media de examen, se puneau şi note sociale. Care era membru de Partid, ii puneau nota 20 (că erau note până la 20); care nu era membru de Partid, îi puneau mai puţin. Mie, de la Bacău, mi-au pus 15: „Nu eşti membru de Partid, nu putem să-ţi dăm mai mult!”. In sfârşit, am luat 20 la teză, 20 de la oral, astea se adunau şi se făcea media cu nota socială. Şi, pentru că tata a fost arestat – a fost pe la Jilava, la Gherla, in multe locuri -, din ca­uza asta nu m-au făcut membru de Partid şi nu m-au primit in organizatii politice. Nici nu mi-a plăcut politica, nici nu am intrat, şi eram cam ex­clus din rândul colegilor politici. Dar pe oamenii care au venit cu note sociale mari aici, la Bucureşti, Profesorul Arseni i-a dat afară ca incapabili. Aveau note sociale mari, dar profesional erau foarte limi­taţi şi nici nu aveau putere de muncă.

Mie însă mi-a plăcut tot timpul să progre­sez, să nu rămân pe loc. Ţin minte că m-am dus la Profesorul Arseni şi i-am zis: „Domnule, vreau şi eu să dau doctoratul”.El ştia că operez foarte bine. Şi a zis: „Ce? Tu să dai doctoratul?!” – că îi primea doar pe cei care se duceau cu ca­douri. Pe mine nu m-a primit. Am insistat, am insistat, şi după vreo doi-trei ani m-a primit şi pe mine la doctorat. Teza trebuia să o dai în pa­tru ani de zile. Eu în trei ani de zile am şi dat-o, şi am terminat cu doctoratul.

După ce am terminat cu doctoratul, am zis: „Domnule, vreau şi pe Universitatea de Medicina si Farmacie! Vreau să ajung profesor şi eu!”. Iar m-am dus la profesor şi mi-a spus nici să nu mă gândesc la aşa ceva. Şi atunci am spus: “Atunci eu mă duc la Cluj!”. Când au înţeles că sunt hotărât să plec la Cluj, Arseni şi cu directorul spitalului au făcut o şedinţă, şi Profesorul Arseni a spus atunci: „Să ştii că dacă o să pleci la Cluj, eu, când o să am bolnavi grav, de operat, la tine o să-i trimit!“. A fost singura dată când mi-a recunoscut meritele.

Ţin minte că în timpul rezidenţialului am fă­cut un stagiu la Neurologie. La neurologie era Profesorul Kreindler, era academician. La dis­tanţă treceam pe lângă uşă când auzeam: „Ai, academicianul!”. Şi erau la vizită Profesorul Vlad Voiculescu, Kreindler, şi toată suita lor. Era un bolnav care nu vorbea, stătea cu capul aşa, aple­cat, nu răspundea la întrebări. După ce discută ei, mă văd şi pe mine şi: „Ei, tu ce părere ai?”. „Domnule profesor, cred că are mutism akinetic, cred că are tumoră de corp calos”. „Ce vorbeşti, domnule?! Păi să-l mutăm la Arseni, să-l opereze, dacă are aşa ceva”. L-a operat şi: tumoră de corp calos! Şi atunci Kreindler m-a chemat la el în ca­binet. Eram foarte bucuros că mă cheamă. Şi zice: „Domnule, hai să scriem o lucrare despre mutis­mul akinetic”. Am făcut o lucrare, am publicat-o în „Studii şi Cercetări de Neurologie”. Şi Arseni a spus: “A, te-ai dus la Neurologie? Să vii să faci lucrări şi aici!”. Şi am început să fac şi cu el. In fie­care lună prezentam câte o lucrare la Societatea de Neurologie, fără să-mi spună el. Pe urmă am scris şi o carte cu Profesorul Arseni, şi apoi şi alte cărţi, cu alţii. Mi le-au primit la Editura Academiei.

După Revoluţie a apărut un post de profe­sor la UMF. Am făcut repede o cerere, m-am dus la rector, s-a uitat la mine: „Dar cine eşti dumneata, domnule?”. „Păi, ştiţi, eu lu­crez la Neurochirurgie…” „Vezi-ţi de treabă, domnule! Ce vii cu hârtiile astea la mine?!“. Că el pentru altul scosese postul. Şi când să ies pe uşă, mă opreşte: „Să vii mâine cu căr­ţile pe care le-ai scris”. A doua zi am venit aşa, cu un teanc de cărţi, şi, când a văzut, a spus: „Domnule, te rog să mă scuzi. Iartă-mă, dar îmi dai voie să scot două posturi, unul pentru dumneata şi unul pentru…?” „Da, domnule, poţi sa scoţi”. Aşa am ajuns profesor.

Am auzit apoi de Academia de Ştiinţe Medicale şi, la fel, m-am dus acolo, unde era secretar Profesorul Zamfirescu, şi am spus: „Domnule, vreau să devin şi eu membru co­respondent la Academia de Ştiinţe Medicale“. Tot aşa, m-a întrebat:„Dar cine eşti dumneata? Nu te cunosc, habar n-am de dumneata!”. Şi, la fel, când să ies, zice: „Mâine să-mi aduci lu­crările pe care le ai”. M-am dus a doua zi cu cărţile. Când a văzut teancul de cărţi, s-a uitat aşa şi şi-a cerut scuze: „Domnule, te rog să mă scuzi. Uite, dumneata ai scris în cerere membru corespondent. Taie, că nu e bine: te facem direct membru plin”. Şi aşa am ajuns membru plin al Academiei de Ştiinţe Medicale.

Pe urmă am ajuns şi la Academia Română. Am muncit mult, şi nu m-a susţinut nimeni, ab­solut cu nici un cuvânt. Picioare am primit de la toţi, dar vorbe bune n-am primit de la nimeni.

–  Credeţi că a fost şi mâna lui Dumnezeu in aceste “întâmplări”?

–  Categoric, categoric că da. Eu din familie eram credincios, părinţii mei erau foarte cre­dincioşi. La un moment dat, nici nu mai ştii cum ai ajuns acolo unde eşti, că prin atâtea evenimente bune – şi majoritatea rele! – am trecut, încât mă mir şi eu cum am ajuns aici.Sau, cum spune Eminescu: „Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură / încet repoves­tită de o străină gură”. Aşa e, parcă nu-mi vine a crede că am fost în stare să fac atâtea lucruri fără niciun sprijin din partea nimănui. Nu numai că nu am avut nici un sprijin, dar nu­mai obstacole, fiindcă aici, în Bucureşti, e o lume foarte pestriţă, care nu mi-a plăcut – eu fiind din nordul Moldovei, unde oamenii sunt mult mai loiali, mai drăguţi, mai amabili…

Sigur, nu vreau să fac paradă de cuvinte acum, dar e real că Dumnezeu m-a îndemnat să urmez calea aceasta şi m-a ajutat de fiecare dată atunci când operam. Dumnezeu îţi în­drumă mâinile unde să te duci şi ce trebuie să faci, cum trebuie să procedezi.

Neurochirurgia este o meserie foarte grea, este regina artelor chirurgicale. Această speciali­tate uneori te aduce la limită in timpul opera­ţiei, când anestezistul spune: „Mai e un litru de sânge, restul am pierdut…”, „Mai avem jumătate de litru…”, „Mai avem 300 de grame… “.Sub stresul ăsta – sigur, în timp ce operez, nu pot să-mi fac cruce, dar mă gândeam Ia Dumnezeu, şi cu limba îmi făceam semnul crucii şi ziceam:„Doamne, ajută-mă!”. Şi m-a ajutat tot timpul când am avut cazuri din acestea limită, m-a aju­tat şi am simţit că există Dumnezeu – dar tre­buie să şi munceşti. Fiindcă Dumnezeu lucrează asupra bolnavului prin intermediul mâinilor chirurgului. Dar şi chirurgul trebuie să-şi dea in­teresul, nu numai să laşi pe seama lui Dumnezeu totul. Trebuie să ai talent, trebuie să exersezi, tre­buie să ai nişte calităţi deosebite, trebuie să ai simţ estetic, trebuie să ai spirit inventiv, spirit inovativ – dar, înainte de toate, trebuie să ai har. Dacă nu ai har, totul este pierdut.

– Domnule doctor, dacă se poate, relataţi-ne câteva minuni din sala de operaţii.

– O, am sute de bolnavi! E așa de greu să vă spun una! Am făcut peste 40.000 de operaţii, cred că am cele mai multe din toată lumea, nu numai de aici, de la noi din ţară. Faptul că după operaţie au ieșit bolnavi din comă, faptul că au venit paralizaţi şi au putut pleca pe picioarele lor, toate astea le consider minuni. Din cele 40.000 de operaţii, am avut sute pe care pot să le consider adevărate minuni. Am intervenit uneori fiindcă bolnavii respectivi au fost plimbaţi prin diferite servicii care i-au refuzat, le-au spus că sunt cazuri inoperabile. Eu le-am spus familiilor că încercăm – dacă bolnavul are 1% şansă, trebuie încercat. Și am avut succes.

Îmi aduc aminte că, atunci când am venit eu la Neurochirurgie, era o tehnică chirurgicală: doctorul băga degetul în creier şi scotea tumorile. Pacienţii aveau hemoragii, majoritatea rămâneau paralizaţi sau mureau – cam 50-60% dintre bolnavii operaţi mureau. M-am dus fraudulos odată în arhivă, am vrut să văd ce mortalitate există la noi, în secţia de Neurochirurgie. Cheia de la arhivă, profesorul o lăsa ziua la secretară, iar noaptea, când pleca, o lua cu el. Eu eram mai tânăr şi, ştiţi cum e, când eşti tânăr, parcă mai ai succes, așa că i-am cerut secretarei cheia şi mi-a dat-o pe ascuns, zicând: „Daʼ nu spui la nimeni!”.

M-am dus în arhivă şi am făcut o statistică, pe care o am şi acum – eu nu vorbesc din amintiri că mortalitatea era atât de mare, eu am documente, ţin foile acasă, că poate cineva să mă tragă la răspundere: „De unde ştiţi?”. Și am comparat statistica asta cu ce citeam în revistele care veneau din străinătate, majoritatea reviste ruseşti la vremea respectivă, și am văzut că mortalitatea la ei este de 4%, iar la noi de 50%! Aşa de mare! Oare cum procedează ei? Şi atunci mi-a intrat în cap să lupt și, cu ajutorul lui Dumnezeu, să mă duc în străinătate, să văd cum operează ei. Dar asta în anii ʼ80, când era comunismul şi nu puteai ieşi.

646x404 (2)

Să te duci în străinătate era ceva iluzoriu la vremea respectivă. Am făcut demersuri şi, în sfârşit, am obţinut o bursă Fullbright cu semnătura Elenei Ceauşescu, că fără ea nu puteai să pleci. Și de ce am obţinut bursa asta? Pentru că eu înainte, având talent chirurgical, l-am operat pe primul ministru al Coreei de Nord. Ceauşescu era foarte bun prieten cu Kim Ir-sen, şi primul ministru nord-coreean s-a îmbolnăvit de o tumoră cerebrală în 1974. Ceauşescu i-a spus: „Adu-l aici, în ţară, şi îl operăm!”. L-am operat împreună cu Profesorul Arseni, a ieşit foarte bine, şi a căpătat Securitatea încredere în mine. Ei, și din acest motiv mi-au dat aviz pentru plecare.

646x404

Când am fost în Uniunea Sovietică, am învăţat cum se operează. Se opera cu microscopul operator, nu cu degetul! Se lua milimetru cu milimetru şi se coagulau vasele de sânge. M-am lămurit atunci de ce obţin ei rezultate. Am venit în ţară, am făcut rost de microscop operator şi am obţinut şi eu aceleaşi rezultate. Toţi din Securitate de-acum mă ştiau. Am reuşit să scad rata mortalităţii. Eu pentru ţara asta am făcut foarte mult. Scăzând de la 50% la 4%, mi-am făcut datoria faţă de ţară numai cu atât – dar nu numai cu atât: uitaţi-vă, am publicaţii pe care mi le-au cerut şi în străinătate, în America, am cărţi, lucrări ştiinţifice publicate peste tot.

Vreau să subliniez că România nu e formată numai din hoţi, numai din bandiţi, numai din oameni de nimic; sunt şi oameni care au importanţă. Eu asta vreau, să ridic ţara asta, să fac ceva pentru ea. Şi am făcut mult.

M-a întrebat o ziaristă: „Dar ţara ce a făcut pentru dumneavoastră?” „Păi, ţara n-a făcut nimic, n-a făcut nimic…”. Eu mi-am vândut şi apartamentul în care stau ca să am nişte bani pentru cercetare, cu condiția să rămân în el până mor, așa că nu mai am nici o avere. Din punct de vedere material, la ora actuală sunt cel mai sărac medic din lume – nu din ţară, din lume. Nu mai am nimic, nici locuinţa, nu mai am nimic. Dar din punct de vedere sufletesc sunt cel mai bogat din lume. Am inima plină, sunt foarte mulţumit, am făcut totul pentru oameni, iubesc atât de mult oamenii, să le fac bine oamenilor şi să îi fac pe oameni bine! Această iubire faţă de oameni pe mine mă mulţumeşte cel mai mult.

Ieri, stând într-o staţie de autobuz – că am vândut și maşina, și merg o parte pe jos, o parte cu metroul, iar pe jos, iar cu autobuzul, iar pe jos; până ajung acasă fac aproape o oră – se uită unul la mine şi zice: „Dumneata, Excelenţă, aşa călătoreşti?”. Zic: „Excelenţă e pe hârtie!”.

– Aţi spus că iubiţi oamenii. Cât de important e ca un medic să-şi iubească pacientul?

– Eu am făcut și Facultatea de Psihologie, pentru că am vrut să ştiu, în afară de partea neurologică, și cunoaşterea hărţii creierului. Trebuie să cunoşti ce emană creierul, cum se formează legătura dintre oameni, empatia – adică ceea ce actorul, de exemplu, pe scenă, transmite auditoriului, îl face să plângă sau îl face să râdă.

E un italian, Giacomo Rizzolatti, care a descoperit neuronii „în oglindă”. Adică, de exemplu, el mişcă mâna stângă, şi persoanei care stă în faţa lui (e înregistrată electroencefalografic) i se activează neuronii corespunzători în cortexul motor. Deci există o legătură. Afecţiunea dintre oameni tot aşa se stabileşte. Uneori nu-ţi place de cineva și nu știi de ce, sau sunt oameni care n-au un comportament corespunzător, fiindcă nu există o concordanţă între neuronii aceştia „în oglindă”, sau între ceea ce face el şi ceea ce vrei tu să realizezi.

Așa că am făcut Psihologia la zi, cu studenţii la un loc. Fugeam de la Neurochirurgie la Psihologie. Voiam să văd ce emană creierul, ce legături există între om şi medic. Dacă medicul nu se comportă frumos faţă de pacient, atunci se creează o disfuncţionalitate.

Vreau să vă spun că orice boală este compusă din două părţi: o parte psihică şi o parte organică; partea psihică are 50%, partea organică 50%. Dacă medicul, sau preotul – că și preotul are un rol foarte important! – caută să-i înlăture partea psihică, 50% din boală este înlăturată. Iată ce importanţă mare are comportamentul! Eu le-am spus la ai mei, că ei trec pe la bolnavi și spun: „A, aici e tumoră…”, și pleacă mai departe la vizită. Nu, domnule! Pune mâna pe bolnav, întreabă-l, vorbeşte cu el, transmite-i o afecţiune, o siguranţă că va fi bine! Nu trebuie să minţi totuși, dar trebuie să-i faci un fel de psihoterapie de la început, ca să aibă încredere. La mine vin din toată lumea asta la consultaţie, vin şi din Mexic, şi din Canada, şi din America, şi din Germania, de peste tot, nu mai zic din ţară. Comportamentul medicului faţă de bolnav are valoare de aproape 50% rezolvare din boală – adică partea psihică. Dacă treci pe lângă el şi-l întrebi: „Mamaie, ce te doare?”… Nu se vorbeşte aşa! „Doamnă, cum te simţi?”. Trebuie să ai și o dulceaţă în glas, să ai dragoste, bolnavul trebuie să aibă în tine încredere.

Un comportament corespunzător şi crearea unei stări de bine – s-a dovedit și experimental – măreşte imunitatea organismului, şi organismul poate să lupte mai uşor cu diferite boli. La cei depresivi, de exemplu, cei care sunt la Psihiatrie, s-au făcut studii și, din cauză că ei văd totul „în negru”, sistemul lor imunitar este la pământ şi capătă diferite boli – la început sunt fiziologice, dar după aceea devin organice. Se îmbolnăvesc pentru că imunitatea scade şi favorizează dezvoltarea şi a cancerelor, a tuturor patologiilor, şi cardiace şi tot.

– Dar de unde dragoste, domnule doctor? Se pare că a dispărut dragostea în ziua de azi…

– Dragostea faţă de bolnav e un sentiment, poate, înnăscut. Fiindcă sunt, am văzut şi în străinătate, şi la noi, oameni mai repeziţi, care nu au răbdare. Trebuie să ai foarte multă răbdare şi trebuie să ai un talent, un har anume faţă de actul acesta medical şi de comportament faţă de bolnav.

Eu, având Facultatea de Psihologie, am făcut un test pentru chirurgi. Că unii fac această meserie, chirurgia în special, din considerente materiale, pentru că aud că e bănoasă, ceea ce nu-i duce la rezultate foarte bune. Dacă urmăreşti latura materială, nu ajungi la nici un rezultat. Trebuie să urmăreşti latura spirituală, harul, inteligenţa, inovaţia, simţul estetic – în chirurgie, dar şi în îngrijirea celorlalţi bolnavi, îţi trebuie şi acest simţ estetic. E un har, aş zice eu, pe care unii – nu toţi – îl au. La mine vin și revin bolnavii pentru că: „Domnuʼ doctor, când mă duc în altă parte, mă tratează ca pe un om de joasă calitate. Dacă sunt bolnav acuma și nu pot munci, nu înseamnă că în viața mea nu am făcut lucruri bune pentru societate…”. Mulți se plâng, chiar dacă au avut funcții mari, că, fiind bolnavi, sunt în situația de a fi tratați necorespunzător. Deci trebuie să ai un comportament uman. Și spuneam că am făcut acest test psihologic, mai ales pentru cei care vor să facă chirurgie, în care am arătat calităţile pe care trebuie să le îndeplinească un absolvent al Facultăţii de Medicină pentru a deveni chirurg. Și spuneam acolo că nu trebuie să urmărească latura materială. Dacă pentru carnet auto dai examen psihologic, pentru un medic care vrea să devină chirurg, unde viaţa omului e în mâinile lui tot timpul, de ce să nu existe un test psihologic?

Și am dat lucrarea cu testul psihologic la o revistă de chirurgie, dar mi-au refuzat-o, fiindcă redactorul-şef al revistei era chirurg, și văzând acolo că am scris că un chirurg nu trebuie să urmărească latura materială, nu a mai vrut s-o publice.

sursa: familiaortodoxa.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *