CRITICA RAȚIUNII IMPURE

Momentul în care ajungi să crezi… când descoperi că ai credință, este atunci când nu te mai întrebi cine ești și nu te întrebi nici cât de mult te bucuri de viața ta, de lumea ta, de sufletul tău, o faci pur și simplu. Ordinea ta devine ordinea Universului, pentru că tu crezi în existența lui și crezi în numele pe care viața, ție, ți l-a dat ca pe un dar. Tu Ești! Mai mult de atât, poți fi veșnic în fericirea pe care o coși de suflet în fiecare clipă când prețuiești viața… când ajuți și când ai milă. Ești Om,  atunci când suferi în neputințe și te rostogolești în gânduri chinuitoare, când mori și pierzi cauze pentru care te-ai jertfit și când râmâi fidel condiției și regnului tău fără să ai o clipă vreo intenție de renunțare, de a ucide ceva în tine! De fapt, aceasta este credința – rostul pe care noi îl dăm vieții conștiente, înțelesul acestui sfânt fenomen științific, perceput nu prin teorii și teoreme, ci prin trăiri și taine, prin sentimente, prin vise. Nimic nu pare clar, dar această frumoasă confuzie ne ține împreună și ne arată cât de minunat este să trăiești dar s-o poți face iubind.

Să crezi, să iubești, să fii – este sensul spre care te duci trăind clipă după clipă, fugind de tine înspre alții, transformându-i în oamenii iubiți, pentru care îți pierzi identitatea, întrebându-L pe Dumnezeu: Quo Vadis?

PETRE POPESCU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *