Povestea vieții marelui actor Grigore Vasiliu-Birlic. A fost nevoit să dea examen de şapte ori până să devină unul dintre cei mai mari actori din istoria teatrului și filmului românesc

Birlic, pe numele real Grigore Vasiliu, şi-a încercat norocul de şapte ori la Conservator până a fost admis. În mod ironic, tocmai defectul din cauza căruia a fost respins la Conservator a devenit marca sa şi l-a ajutat mai târziu să cunoască celebritatea.
Birlic este un nume sinonim cu teatrul românesc de comedie. Grigore Vasiliu-Birlic, actorul mărunt cu o figură desprinsă parcă dintr-o caricatură a fost  considerat Louis de Funes sau Charlie Chaplin al românilor. Deşi toţi sorţi i-au fost potrivnici în alegerea carierei de actor, Birlic a demonstrat că acolo unde există talent şi ambiţie, nu este nevoie de o înfăţişare de super star hollywoodian pentru a atinge celebritatea şi a câştiga iubirea publicului.
”Avea un fizic împotriva tuturor canoanelor profesionale. Era un om mărunţel, insignifiant, cu o figură caricaturală. Iar în mijlocul acestei feţe ilare se aflau doi ochi de o infinită tristeţe, doi ochi de câine bătut. Acest contrast crea un soi de tensiune care era însăşi esenţa artei lui. El juca precum un echilibrist care merge pe-o sârmă, atent să ţină această cumpănă fragilă între tragic şi comic. (…) Lawrence Olivier spunea că actorul sculptează în zăpadă… Aşa s-a întâmplat şi cu Birlic: şi-a sculptat în zăpadă marile roluri. El a fost în primul rând actor de teatru.”Aşa îl descrie pe Birlic, marele actor Radu Beligan.
Grigore Vasiliu nu s-a visat în copilărie star de cinema, ci clovn la circ. S-a născut pe 24 ianuarie 1905, la Fălticeni, în familia unui negustor. În demersul său copilăresc de a intra în lumea circului drept clovn a fost oprit de tatăl său. Părinţii l-au îndemnat să înveţe pentru a face o carieră.  A urmat cursurile Liceului „Nicu Gane” din Fălticeni, făcând parte din prima promoţie a liceului. A fost comedianul clasei, stârnind des amuzamentul colegilor prin poznele făcute.
În cartea Oraşul Muzelor  scriitorul Eugen Dumitriu povesteşte despre tânărul Grigore Vasiliu : „Despre Grigore Vasiliu Birlic se putea bănui ce va ajunge în viaţă: actor de mare talent. O simplă grimasă în liniştea deplină a orei, şi toată clasa izbucnea în hohote de râs, dând peste cap lecţia… Observaţiile pe care le primea erau făcute cu înţelegere. Profesorii aveau intuiţie, îl şi vedeau pe marile scene, în roluri ce puteau face epocă. Uneori, Birlic ajungea pe mâna directorului George Stino, care-l făcea „săcătură”. Voia să-i dea câteva vergi, dar făptaşul se băga sub masă.”
Atras de actorie, tânărul a fost împiedicat, iniţial,  de familie să urmeze această carieră. Cum tatăl său considera meseria de actor drept una neserioasă, Grigore Vasiliu s-a înscris la Facultatea de Drept din Cernăuţi. În timp ce îşi pregătea licenţa în Drept, tânărul  a făcut figuraţie la Teatrul Naţional din Cernăuţi pentru a-şi câştiga traiul.
A fost distribuit de directorul teatrului din Cernăuţi într-un rol de tâmp şi graţie accentului său peltic interpretarea a fost una foarte apreciată de public.Deşi şcolit în Drept , după absolvirea facultăţii, Grigore Vasiliu s-a angajat la Teatrul Naţional din Cernăuţi, unde a câştigat simpatia publicului. Unul dintre cele mai apreciate roluri a fost cel al lui Dandanache din piesa ” O scrisoare pierdută” de Ioan Luca Caragiale.

A dat de şapte ori la Conservator
Tânărul Grigore Vasiliu a vrut neapărat să urmeze cursurile Conservatorului de Artă Dramatică din Cernăuţi. A dat la Conservator şapte ani la rând până a fost, în sfârşit ,admis. De şase ori a fost resins din cauza defectului de vorbire. „Eram peltic şi scuipam când vorbeam” povestea Birlic despre  motivul pentru care n-a fost admis la Conservator. Ambiţios, viitorul actor de excepţie nu s-a lăsat până nu a intrat în rândurile studenţilor. Admis într-un final la Conservatorul de Artă Dramatică din Cernăuţi, în 1933 s-a mutat  la Conservatorul din Bucureşti.
Abia venit in Bucuresti, Grigore Vasiliu a urcat pe scena Teatrului Vesel şi s-a remarcat în roluri din comedii. Aici va primi rolul principal în comedia bulevardieră franţuzească ”Birlic”. A interpretat rolul funcţionarului Perjoiu. Comedia s-a bucurat de un  succes uriaş, iar actorul şi-a căpătat porecla de Birlic după numele piesei. În cariera sa de succes care a urmat numele i-a rămas Birlic sau Grigore Vasiliu-Birlic.
Datorită talentului său uriaş, Birlic a reuşit să facă din poreclă un renume sinonim cu comedia românească. În anul 1934 a debutat în cinematografie alături de celebrii Stroe şi Vasilache în filmul Bing-Bang.

13 persoanaje din Caragiale
Birlic a interpretat, de-alungul carierei sale 13 personaje din opera marelui dramaturg  Ion Luca Caragiale. Despre Caragiale, Birlic spunea: „Ca unul dintre actorii care am interpretat cele mai multe personaje – 13 – din opera marelui nostru dramaturg, îl evoc cu afectuoasă recunoştinţă şi pentru succesele actoriceşti pe care mi le-a prilejuit. Au constituit pentru mine, în cei peste 35 de ani de teatru, o adevărata şcoală a măiestriei actoriceşti, personaje ale maeştrilor dramaturgiei noastre. Şapte roluri în cele patru comedii.”
Majoritatea pieselor lui Caragiale în care a fost distribuit Birlic au fost jucate pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti în regia lui Sică Alexandrescu. Aici a fost, pe rând, Crăcănel şi Candidatul în ”D-ale carnavalului”, Spiridon şi Rică Venturiano în ”O noapte furtunoasă”, Brânzovenescu şi Dandanache în ”O scrisoare pierdută”, Coana Efimiţa în ”Conu Leonida faţă cu reacţiunea”, Lefter Popescu în ”Două loturi”, Costăchel Gudurău în ”Telegrame”.

10704230_551894674913418_8558955787077779941_o

Căsătorit de două ori
Birlic a fost căsătorit de două ori, ambele soţii fiind actriţe. Prima soţie a fost actriţa Angela Mateescu, dispărută timpuriu din cauza unei  boli necruţătoare. Pierderea soţiei l-a afectat profund pe marele actor despre care se spunea că mergea des la mormântul acesteia pentru a-i citi ziarul, aşa cum obişnuia să facă în timpul căsniciei.
Cea de-a doua soţie, Valeria Nanci, i-a fost parteneră şi pe scenă. Alături de ea a jucat în  1964 în filmul ”Titanic Vals”. Birlic nu a avut copii.
Actorul a primit în 1953 titlul de Artist Emerit al Republicii Populare Romîne ”pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă şi pentru activitate merituoasă”. În 1967 a fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa I ”pentru activitate îndelungată în teatru şi merite deosebite în domeniul artei dramatice”.

Birlic, ultimul rol
Bolnav şi simţind că i se apropie sfârşitul, în 1970, Birlic a cerut să mai joace o dată rolul din piesa care i-a dat numele.  Cu puţin timp înainte să moară a urcat pentru ultima dată pe scenă interpretând rolul din ”Birlic” în piesa regizată chiar de el. S-a stins din viaţă pe 14 februarie 1970, la Bucureşti, fiind înmormântat în cimitirul Bellu.

Amintirile regizorului care l-a transformat pe Grigore Vasiliu-Birlic într-un star de cinema

Regizorul care a adus pe marele ecran toată pleiada de actori a Teatrului Naţional din anii ’50 povesteşte întâmplări inedite din viaţa titanilor Grigore Vasiliu-Birlic sau Alexandru Giugaru.

Cine îşi poate închipui că regizorul filmului „Telegrame”, nominalizat la „Palme d’Or” în 1960, cu Grigore Vasiliu-Birlic, Alexandru Giugaru şi Ştefan Ciubotăraşu în distribuţie, trăieşte şi este în plină formă? Gheorghe Naghi va împlini 84 de ani în luna august şi are foarte multe planuri de viitor: „Trebuie să revitalizăm cumva festivalul de film pentru copii de la Piatra Neamţ, pe care l-am iniţiat chiar eu pe vremuri. Acum, datorită ţie, o să mai trăiesc cel puţin încă zece ani. N-o să mă crezi, dar eu citeam «Adevărul» încă din copilărie. Era ziarul preferat al tatei…Poate s-o descoperi o pastilă miraculoasă ca cea din «Elixirul tinereţii» şi 84 să devină viceversa – spun şi eu ca Birlic – 48”.

Lungmetrajul cu care aţi debutat, împreună cu Aurel Miheleş, „Două lozuri“, a fost iniţial proiectul lui Jean Georgescu. Cum a ajuns la dumneavoastră?
El scrisese un scenariu care i se aprobase, dar ulterior a avut nişte divergenţe cu autorităţile şi n-a mai fost lăsat să filmeze. Atunci ni s-a dat nouă ca să-l facem. Dom’ profesor – că aşa îi ziceam lui Jean Georgescu – pe care îl respectam enorm, chiar ne-a susţinut în demersul nostru. De altfel, chiar dacă eu şi cu Miheleş am lucrat după un alt scenariu, al nostru, l-am păstrat pe generic, în calitate de şi co-scenarist, şi pe Jean Georgescu. Eu m-am ocupat de distribuţie, practic mi-am împlinit visul de a face film cu aceşti titani care au fost Grigore Vasiliu-Birlic, Alexandru Giugaru, Marcel Anghelescu, Ion Iancovescu. Când au văzut prima oară filmul, Birlic şi Giugaru au plâns de fericire. Succesul filmului „Două lozuri“ m-a îndemnat, tot alături de Aurel Miheleş, să mai atac două capodopere de Caragiale: „D-ale Carnavalului“ şi „Telegrame“.

Cum se comportau Birlic şi Giugaru pe platou?
Erau foarte buni prieteni, dar se certau tot timpul. Îşi dădeau şi şuturi în fund. Birlic se familiarizase mai repede cu filmul. Îi spunea mereu lui Giugaru: „Măi Sandule, nu mai căsca ochii ăia mari. Aparatul e aici, lângă tine, nu-l vezi? Nu e în fundul sălii“. Bine, noi am lucrat în condiţii foarte grele atunci. Pelicula era de proastă calitate, pentru că necesita foarte multă lumină. Filmam cu reflectoare din cele ruseşti cu care se urmăreau avioanele de la sol, câte două-trei deodată. Giugaru i-a zis la un moment dat lui Birlic: „Măi, Vasiliule, îmi fierb creierii!“. La care Birlic îi răspunde: „Bine că-i ai, bine că-i ai“. Birlic mă iubea, pentru că l-am ajutat, prin filmele pe care le-am făcut împreună, să ajungă „Artist al Poporului“. Şi-a dorit foarte mult să primească acest titlu, care era acordat de Prezidiul Marii Adunări Naţionale, şi să fie menţionat aşa pe generic. Era plătit foarte bine, lua 600 de lei pe ziua de filmare, în condiţiile în care eu şi cu Miheleş aveam 720 de lei pe lună.

Se spune despre Birlic că era groaznic de zgârcit…
Nu e adevărat. Era în general un om cumpătat. Avea însă un mare viciu, pariurile! Se ducea mereu la cursele de cai care se ţineau pe hipodromul situat în locul unde e astăzi complexul expoziţional Romexpo. Pierdea enorm, dar şi când câştiga… Odată a câştigat un event cu care şi-a făcut propria companie teatrală, trupa „Colorado“. Era o lume aparte la hipodrom. Se făceau pariuri teribile, erau mulţi oameni de cultură care jucau. Înainte să plec la Moscova, am stat o vară întreagă în Bucureşti. Atunci am mers şi eu la hipodrom, mă duceam la grajduri împreună cu un prieten, se obişnuiseră cei de acolo cu noi. Credeau că suntem copiii vreunui grangur din tribună. Eu mai întrebam: Auzi, nea Ghiţă, ce cal are şanse? La un moment dat, a prins figura. M-a luat unul deoparte: „Tu cui te duci să vinzi pontul?“. Eu n-am pe nimeni, zic, eu vin din dragoste pentru cai. „Bine, bine, spune-i să pună pe calul 26. Şi să-mi aduci ceva bani şi mie!“. Cam aşa mergea treaba, dar hai să-ţi mai zic o întâmplare cu Birlic, pe care n-o prea ştie lumea.
Într-o zi m-am întâlnit cu el în oraş, ca să-i dau nişte texte. Era distrat, se uita mereu la ceas. „Mă duc la cimitir, la Angela, să-i citesc ziarul“, îmi zice. Asta fiind prima lui nevastă, care murise. Cum adică să-i citeşti, i-am zis eu. Şi mi-a zis că asta făcea şi în timpul vieţii ei. Îi citea din ziarul „Informaţia Bucureştiului“ rubrica aia de mică-publicitate. Iar după ce ea n-a mai fost, mergea la cimitir ca să-i citească în continuare.

Filmul „Telegrame“ a fost nominalizat la Palme d’Or în 1960. Aţi fost pe Croazetă?

Nu, n-am fost, dar a mers Birlic. În anul ăla a câştigat „La Dolce Vita“ a lui Federico Fellini. Sigur, mi-a părut rău că am ratat covorul roşu de la Cannes, dar am reuşit să îmi însoţesc apoi filmele aproape de fiecare dată când au fost selecţionate la festivaluri din străinătate. Bine, şi cu plecările astea era o adevărată poveste. Aveam telefonul de acasă ascultat. La un moment dat, chiar m-a sfătuit un om de bine, telefonistul de la Casa Scânteii: „Tovarăşu’ Naghi, eu îţi spun, dacă vrei să-ţi meargă cu plecările, atunci ai grijă ce vorbeşti la telefon. Zi şi matale: «Dom’le, iar trebuie să plec! Ăştia-s tâmpiţi, ce-mi trebuie mie atâta străinătate? Dracu’ să-i ia!»“. Bine, zic, dar eu plec cu filmele, poate vin cu premii, e munca mea. Cum să spun aşa? „Ascultă la mine, că dacă o greşeşti o dată, nu mai pleci. Să nu intre vreunul la idei că ai vrea s-o întinzi“. Plus că, de fiecare dată, înainte să plec, trebuia să trec şi pe la Externe (n.r: Direcţia de Informaţii Externe), îmi dădeau nişte plicuri, ca să le dau ălora din ambasade care veneau şi mă aşteptau la aeroport. Când mă întorceam, la fel, trebuia să aduc ce-mi dădeau ăia. Ce era în plicurile alea, Dumnezeu ştie, că eu nu puteam să umblu!

Spuneaţi adineauri că aţi fost asistentul lui Sică Alexandrescu la teatru. Aţi lucrat cu el şi „Bădăranii“, un alt film cu o distribuţie de excepţie…
Da. Filmul s-a născut din dorinţa ca piesa montată de Sică Alexandrescu la Teatrul Naţional să se păstreze şi pe peliculă. Bine, n-a fost chiar un spectacol filmat, ci o adaptare cinematografică. Practic, piesa ţinea trei ore, iar noi am făcut un film de o oră şi jumătate. Distribuţia a fost neschimbată, cei mai buni actori ai vremii: Grigore Vasiliu-Birlic, Carmen Stănescu, Niki Atanasiu, Alexandru Giugaru, George Calboreanu, Marcel Anghelescu, Radu Beligan. La filmări, Sică Alexandrescu nu prea se băga peste mine. Bine, la un moment dat, obişnuit cu modul în care lucra la teatru, i-a spus lui Giugaru: „Aicea tu nu interpretezi bine, trebuie să te înfurii mai tare“. Şi Giugaru s-a întors spre el şi i-a zis: „Băi, nea Sică, aici nu eşti la teatru, eşti la cinematografie şi tu habar n-ai cum se fac filmele“. Într-adevăr, asta era o problemă, pentru că la teatru exista gândirea: „Dacă n-aude şi ăla de la balconul de sus, eu nu sunt bun de nimic“ (râde) Eu le mai spuneam, uşor: „Maestre, ia-o încet, că aparatul de înregistrare e chiar aici“.

Aţi avut vreodată probleme cu cenzura?
Cine n-a avut? La „Două lozuri“, Constanţa Crăciun, care conducea Ministerul Culturii, era să leşine de râs la faza când Birlic cânta de fericire pentru că a câştigat. El era afon, n-avea deloc voce, dar asta dădea foarte bine pentru rol. Şi la sfârşit ne-a zis: „Tovarăşi, nu puteţi lăsa aşa, trebuie să-i dublaţi vocea“. Am ratat o scenă magistrală. La „Telegrame“ apare în textul lui Caragiale „Procoror lipseşte oraş mănăstire maici chef“. Filmasem ceva drăguţ. Tot aşa, Gheorghiu-Dej se prăpădea de râs, dar la sfârşit ne-a sugerat că ar fi bine s-o scoatem. Am mai umblat la ea, dar n-am eliminat-o de tot.

sursa: adevarul.ro

sursa foto: istoria romanilor in culori

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *