ȘOCANT! Fosta gimnastă olimpică, Maria Olaru, dezvăluie abuzurile fizice la care sunt supuse gimnastele olimpice de către antrenori. Ce spune despre Octavian Bellu

Campioana mondială absolută la gimnastică, Maria Olaru a scos o carte autobiografică (lansarea oficială va avea loc pe 4 iunie), în care povestește pasaje din viața de gimnastă. „Prețul aurului. Sinceritate incomodă„, este titlul cărții. „Mi-a îndesat câteva palme de învățătură, și are domnul Bellu o mână grea”, povestește Maria Olaru.

1. „A FOST TEROARE, M-A BĂTUT, M-AM LOVIT LA COASTE”

„După‑amiază a fost teroare. Am început cu sol, m‑a bătut și s‑a purtat urât cu mine. Mi‑a dat de două ori tare cu cauciucul peste fund. După ce m‑a bătut, nu am mai făcut nimic. Îi făceam în contră și făceam mutre. Apoi m‑a trecut la sărituri.

Acolo mi‑am bătut joc de ea, atunci Lili (nr. Lili Cosma, antrenoarea Mariei) m‑a dat afară din sală. Am stat în vestiar tot schimbul, apoi m‑a chemat la paralele. Acolo am mers bine cu o singură excepție, m‑am lovit la coaste.

După antrenament mi‑a zis că nu mai face niciodată cu mine sărituri și mi‑a mai spus catâr încăpățânat. Era iute la mânie și la meserie. La început, când vedeam ce le făcea celorlalte… mă cam umpleam de groază. Eu, care veneam de acasă cu spaimele și obsesiile mele – era tocmai ce nu‑mi trebuia.

Uneori, teroarea e mai greu de suportat când te temi că vei fi pedepsită, decât pedeapsa în sine”.

2. „BLESTEMATUL CÂNTAR ȘI SURPLUSUL ALIMENTAR”

„Tot acolo, la lot, am învățat și metoda cea mai sigură de a scăpa de surplusul alimentar îngurgitat, pentru ca acesta să nu producă efecte ponderale: provocarea vomei.

Oricât de dezagreabil ar fi fost (inclusiv de povestit), cam toate fetele procedau astfel, pândind un moment în care să nu fie văzute, strecurându‑se la toaletă și băgându‑și capul în WC. Asta nu era deloc simplu, întrucât doamna Eta, tot dânsa, era numai ochi și urechi… la fel și antrenorii.

La cum era amplasat grupul sanitar, trebuia să te strecori într‑un moment favorabil spre a nu fi observată (puteai alege și dușul pentru asta, dar eram fete bine‑crescute, nu dădea frumos să ne curățăm acolo unde – pardon – borâsem).

Oricum, cele care scăpam astfel de preaplinul lăcomiei nu mai eram «obligate» să ne spurcăm cu Furosemid, înfruntând cu un sfidător curaj blestematul de cântar”.

 

3. „M-A BĂTUT, M-A CĂLCAT ÎN PICIOARE!”

„Am avut o zi foarte proastă. La antrenamentul de dimineață am mers prost. De când m‑am trezit din pat mă durea spatele foarte tare. Atunci la antrenament nu am putut să fac mai nimic.

Când a văzut d‑nul Cărpinișan că fac prost la treișaizeci, a început să mă bată. Mi‑a tras trei palme până la bârnă. La bârnă am stat în fața lui în poziție de drepți și iar mi‑a tras o palmă, apoi m‑am urcat din nou pe paralele și iar am făcut prost pentru că mă durea spatele din ce în ce mai tare.

Când m‑am dat jos, iar m‑a bătut, mi‑a dat cu palma peste față și m‑a trântit jos pe parchet, când eram jos acolo a început să mă calce în picioare. Plângeam foarte tare. Mi s‑au umflat ochii și fața. La ochi eram puțin vânătă”.

 

4. „STĂTEAM CA PROASTELE ȘI SALIVAM DE POFTĂ”

„Drumul Deva-București, străbătut cu microbuzul lotului, trece peste Dealul Negru. Într‑un loc, de o parte și de alta a șoselei, se află înșirate un fel de dughene care oferă covrigi calzi, mici și grătare. Afacerea are mare căutare, foarte multe mașini opresc pentru ospăț.

Oricum, toată zona este bântuită de un miros înnebunitor pentru orice om normal, darămite pentru cei flămânzi. Celor mari din microbuz (oameni și ei, nu?) li se făcea poftă. Ca și nouă, celor mici.

Cum să nu oprești? Se făcea câte o scurtă escală. Antrenorii coborau să mănânce, iar noi, «obiectele muncii», rămâneam cuminți acolo, în mașină. Oricât am fi ferecat geamurile, degeaba… Stăteam acolo ca proastele și salivam de poftă”.

 

5. GOGOȘILE ȘI „NO PUEDO HOY. MAÑANA!”

„În Venezuela, am mai avut parte și de o întâmplare nostimă: la parterul hotelului unde eram cazate, funcționa o gogoșerie. Și răspândea un parfum… să leșinăm, nu alta. Dar cine îndrăznea să cumpere? Prea era la vedere, ne puteam întâlni cu oricine.

Așa că, într‑o după‑amiază, a fost rugată să ne ajute camerista foarte amabilă care lucra pe etaj. Când colo, tipa ne explică, în spaniolă, arătându‑și ceasul că «No puedo hoy. Mañana!» Și, cum pronunția este maniana, una dintre colege a crezut că până și venezueleanca se teme de doamna Mariana.

Drept pentru care m‑a chemat să‑i explic că doamna Mariana nu este în hotel. De fapt, femeia spunea că «Nu pot azi. Mâine!»”.

 

6. JOCURILE COPILĂRIEI ÎN SPAȚIU ÎNCHIS

„Jocurile noastre copilărești se desfășurau, desigur, în perimetrul școlii. Rareori eram scoase în oraș. Ce‑i drept, la vârsta aceea nici nu simțeam cine știe ce nevoie de a «socializa» în exterior.

Lumea noastră acolo era și ne simțeam bine în curtea mare, mărginită de clădirile liceului, ale sălii și căminelor. (…) Mai târziu, când am mai crescut, puteam ieși pe poarta școlii, dar cu bilet de voie semnat de către antrenor și apoi de pedagog.

Eram întrebate unde ne ducem și cât stăm. Se cronometra totul. Unii ar numi asta «cazarmă», dar eu nu am resimțit‑o în felul acesta. Eram totuși niște copilițe, nu locuiam în localitate, fiind lăsate în grija școlii și a celor care se ocupau de creșterea și devenirea noastră”.

 

7. AMERICANII ȘI FILMĂRILE DE LA SYDNEY

„La unul dintre antrenamente venise să filmeze echipa unei televiziuni americane – probabil imagini de ansamblu, pentru ilustrarea reportajelor zilnice. Era limpede că nu trăgeau la întâmplare, alegând cu grijă ceea ce li se părea lor mai interesant.

Noi tocmai lucram la paralele, iar domnul Bellu a găsit de cuviință să mă mobilizeze: «Hai, Olaru, vezi ce faci, că te filmează ăștia!». Am răspuns reflex, fără prea multă gândire, căci treaba mea era alta acolo, nu să fiu (cum mi se reproșa frecvent) o Sharon Stone: «Păi și… ce treabă am eu, că mă filmează americanii? Mă urc și‑mi fac, oricum, treaba». Atât mi‑a trebuit… Am mai adăugat, pe loc, încă o «tresă» la gradul meu de «miserupistă», tupeistă, obraznică… aia care mereu răspunde”.

8. COLOANA DE TITAN

„Durerile de spate, în zona lombară, au apărut brusc și s‑au dezvoltat vertiginos. Nu doar că mi‑au stânjenit și aproape imediat mi‑au blocat mișcările. Dar s‑a instalat o durere insuportabilă, dublată de anchilozarea tuturor segmentelor corporale care implicau coloana. Jale! (…)

În cele din urmă, am fost consultată de șeful Clinicii de Politraumatologie, doctorul Dan Negoescu. Un specialist priceput, atent și responsabil. Spre norocul meu, venea la Timișoara, ca să consulte, şi un eminent specialist ungur: doctorul Robert Vereș, întemeietorul chirurgiei spinale.

Dumnealui m‑a examinat, mi‑a făcut toate investigațiile și m‑a programat pentru temuta intervenție, în clinica lui de la Budapesta. De pe urma ei, aveam să port în coloană, toată viața, o tijă de titan.

Atunci am aflat despre acest metal: două dintre cele mai folositoare proprietăți ale sale sunt rezistența la coroziune și raportul duritate‑greutate mai bun decât al oricărui alt metal. Mai ușor ca aluminiul, mai dur ca oțelul. Numai bun pentru una ca mine, nu?”.

9. MOMENTUL RETRAGERII ȘI „MĂRUL STRICAT”

„Mi‑am anunțat retragerea și aproape toți știau că mă țin de cuvânt. Unii poate nu credeau, dar sperau. Ajunsă la cămin, m‑am aruncat în problemele administrative. Stăteam pe gânduri, la fel de singură, în camera mea.

Televizorul, dat la cel mai mic nivel sonor (abia îl auzeam de acolo, de lângă el), îmi reținea o minimă atenție, căci tocmai se transmiteau niște reclame imobiliare, care mă interesau în mod deosebit. Când… s‑a deschis ușa și a intrat doamna Mariana.

Nu era în cea mai bună dispoziție posibilă, lucru pe care l‑am simțit din prima. S‑a repezit glonț și mi‑a închis – cu un gest de comandant absolut – televizorul. «Dragă, n‑ai de gând să te mai potolești? Nu vezi că deranjezi pregătirea celorlalte, care mai vor să facă gimnastică?!».

Am avut încă o dată confirmarea atitudinii sale constante față de mine. Voia, biata de ea, să scape de «mărul stricat». Oare se temea să n‑o contaminez și pe dânsa? Nicio șansă…”.

„Dar le băteați pe gimnaste?…” Răspunsul lui Octavian Bellu la jurnalul bătăilor scris de gimnasta Maria Olaru

„Visele noastre aveau niște limite foarte largi: cu ochii deschiși sau închiși, visam medalii și dulciuri. Aur și cioco’”. Pe costumul de competiție al fetiței flămânde sunt inscripționate două litere, O și M, care împreună dau un cuvânt: OM.

De literele acelea se agață uneori copilul Olaru Maria, cea care avea să devină campioană mondială absolută la gimnastică. Ele îi amintesc că este o ființă umană.

Astăzi, Maria Olaru este mamă și a scris o carte: „Prețul aurului. Sinceritate incomodă”, în care vorbește despre bătăi, teroare psihologică, umilințe îndurate pe vremea când făcea parte din lotul de gimnastică al României.

Este cea mai puternică mărturie depusă de cineva din interiorul „laboratorului de aur” al gimnasticii românești care, decenii la rând, a produs licori care hrăneau în concentrații nediluate orgoliul național al românilor. Însă mai mult decât atât, cartea, scrisă pe vremea când Maria se pregătea să devină mamă, pare gestul unui adult care încearcă să apere un copil. Adultul de astăzi, apărând copilul de ieri.

„Plângeam foarte tare. Mi s‑au umflat ochii și fața”

„Când a văzut d‑nul Cărpinișan că fac prost la treișaizeci, a început să mă bată. Mi‑a tras trei palme până la bârnă. La bârnă am stat în fața lui în poziție de drepți și iar mi‑a tras o palmă, apoi m‑am urcat din nou pe paralele și iar am făcut prost pentru că mă durea spatele din ce în ce mai tare. Când m‑am dat jos, iar m‑a bătut, mi‑a dat cu palma peste față și m‑a trântit jos pe parchet, când eram jos acolo a început să mă calce în picioare. Plângeam foarte tare. Mi s‑au umflat ochii și fața. La ochi eram puțin vânătă”, descrie Maria Olaru un incident petrecut în 1994, pe când avea 11 ani și o contractură la spate despre care antrenorul nu știa. Într-o filă din jurnalul ținut în același an, fetița descrie un moment în care a scăpat fără să mănânce bătaie. „Dna Lili a adus cauciucul să ne bată pentru că toate, de dimineață, am făcut mutre și am fost nesimțite. Când am văzut placa, mi-a fost așa de frică, dar nu am luat bătaie. Încă s-a purtat frumos cu mine”. Iar adultul Maria Olaru remarcă mai jos că, uneori, teroarea e mai greu de suportat când te temi că vei fi pedepsit decât pedeapsa în sine.

Regimul alimentar drastic ducea la Deva la o obsesie atotcuprinzătoare a mâncării, în timp ce asistenta veghea cu ochi de vultur ca fetele să nu facă schimb de mâncare sau să facă rost de dulciuri. Fetele trăiau cu frica perchezițiilor în camere, care le făcea să recurgă la gesturi disperate pentru a scăpa de pedeapsă. Trăiau cu frica de cântar, care le făcea să își provoace singure voma. Trăiau cu frica de greșeală. Și mai apoi, Maria Olaru a început să trăiască cu o insomnie greu de învins care a făcut-o să stea trează nopțile până la 30 de ani.

„Tatăl colegei și-a scos cureaua de la pantaloni și a lovit-o cu sălbăticie”

O încercare a uneia dintre gimnaste de a face rost de cioco’ a dus la urmări dramatice. Înfuriat că fiica sa risca să fie exmatriculată pentru asta, tatăl a avut o reacție înfiorătoare, pe care Maria Olaru abia a putut să o privească. „Acolo, în sală, pe aparatul numit „sol”, în faţa tuturor, tatăl colegei noastre şi-a scos cureaua de la pantaloni, a pus-o jos şi a bătut-o, lovind-o cu sălbăticie, parcă incitat de plânsetele şi contorsionările ei. A fost un spectacol degradant şi, pentru mine, traumatizant. Despre omenie sau utilitate, ce să mai vorbim? Nimeni n-a intervenit, în vreun fel, să i-o scoată din mâini. De furie şi de ruşine, am plâns, apoi, tot antrenamentul. Nu puteam, dar nici nu voiam să mă opresc, în ciuda atenţionărilor (unele, deloc delicate) din partea antrenorilor. (…) La sfârşitul şedinţei de pregătire, îl aud pe dl. Bellu: «Olaru, ia vino-ncoace!… Ce-i asta la tine? Tu crezi că pentru tine ar plânge vreuna?». Şi iar… jart… trosc, mi-a îndesat câteva palme de învăţătură. Şi are dl. Bellu o mână grea!… Dar dreptate a avut: niciuna dintre fete, deşi se petrecuse sub ochii lor, nu a reacţionat în vreun fel. Nu le privea pe ele.”

„Mâna grea” a lui Bellu: „Ne feream noi, dar unde să scapi?”

Despre mâna grea a lui Octavian Bellu, Maria Olaru mai amintește și altă dată. Pe la mijlocul cărții, de pildă, scrie despre o scenă petrecută într-un ascensor în timpul Jocurilor Bunăvoinței de la New York. „Ne feream noi, dar … cum să scapi, unde să fugi, unde să te adăpostești în cabina aia? Ne-a altoit simplu, îndesat și „mobilizator”, cum se spune. (…) Îndeplinea, poate, o îndatorire – una educativă? Aveam să ne convingem că așa era, când doamna Mariana, extrem de satisfăcută, m-a abordat cu un zâmbet sadic pe buze, dar fără să miște din ele: „Băi, Olaru! În loc de mii de dolari, ar trebui să iei mii de pumni în gură”. Îmi fuseseră deja administrați prin delegație. Și nu pumni. Și nici mii. Nici în gură! Câteva scatoalce acolo… Nu m-am deranjat să îi răspund cu gura. Doar cu privirea. Și, apoi, cu felul în care am evoluat în concurs. Era de ajuns”.

„Ce să faci, Bellu, cu țărăncile astea? Nu vezi că au călcâiele crăpate de le cântă greierii în ele?”

Maria Olaru vorbește pe parcursul cărții despre relația dificilă cu antrenoarea Mariana Bitang: „Și acum îmi sună în urechi refrenul dumneai preferat, rostit cu o voce superior scârbită de parcă-i era o nesfârșită greață de tot și de toate: „Ce să faci, Bellu, cu țărăncile astea? Nu vezi că au călcâiele crăpate, de la cântă greierii în ele?” Nici nu știam că greierii cântă în călcâie”.

Când ajungeam la aparat, dădeam tot ce aveam mai bun din mine. Și se vedea asta. Nici jignirile, nici bătaia nu mă făceau să scot mai mult din mine. Eu mă cunoșteam foarte bine. Antrenorii mei, mai puțin

A fost această rețetă de pregătire cea care a determinat-o să ajungă la performanțele remarcabile pe care le-a atins în gimnastică? „Pentru mine, nu. dacă mi-ar fi arătat obrazul, sunt sigură că aș fi avut aceeași determinare. Repet, când ajungeam la aparat, dădeam tot ce aveam mai bun din mine. Și se vedea asta. Nici jignirile, nici bătaia nu mă făceau să scot mai mult din mine. Eu mă cunoșteam foarte bine. Antrenorii mei, mai puțin”, scria fosta gimnastă.

Tolontan: „Cartea e necesară și insuportabilă”

Cătălin Tolontan, cel care a prefațat „Prețul aurului. Sinceritate incomodă” observă faptul că fetița Mariei Olaru își iubea și își prețuia antrenorii. Arată cât au cântărit prezența și îndrumările unora dintre ei în formarea sa. Le recunoaște meritele profesionale. Îi apără pe Octavian Bellu și pe Mariana Bitang, scriind că nu au avut nicio vină în cazul dopajului Andreei Răducan. „E despre un copil care și-a iubit părinții, antrenorii, supraveghetorii și pe toți cei de la care n-a pretins nimic. Și pe care azi nu-i acuză, dar îi descrie. Nimic din ce scrie Olaru nu-i coboară, nici măcar pe cei care se vor supăra citind-o. Cartea e necesară și insuportabilă. E cartea unui om care nu se victimizează. Își cunoaște valoarea, își amintește efortul”, scrie Cătălin Tolontan.

Bellu: „Eu îmi amintesc că Maria Olaru a fost campioană. Dacă ea regretă că a fost campioană, e altceva”

L-am sunat pe antrenorul Octavian Bellu pentru a-i cere propria versiune asupra evenimentelor de atunci. Spune că nu vrea să comenteze până ce nu citește cartea. „Dar mă întreb așa. Cui prodest? Gimnastica și așa este într-o situație dezastruoasă și nu știu de ce acum. Și nu știu de ce acum, Mărie, după 16 ani în care n-a fost implicată în niciun fel în gimnastică face nu știu ce revelații. Eu citesc cartea întâi după care fac comentarii. Au mai apărut cărți și înainte, și Nadia a scris o carte, și Ungureanu, și Răducan. Fiecare scrie și își aduce aminte de momentele din perioada aia, de acum 16, 17, 18 ani”, a declarat Octavian Bellu pentru Republica.ro. Era bătaia o practică la Deva? „Eu am mai auzit de practicile astea și de pe vremea lui Bela, am citit și cartea Nadiei, văd că Nadia n-a revelat astfel de situații, probabil că au fost, nu știu. Până nu citesc cartea nu pot să vă spun nimic”, spune antrenorul.

Îl întrebăm dacă le bătea pe gimnaste. „Eu nu fac niciun comentariu, că m-am mai lansat în comentarii la alte cărți înainte care au făcut astfel de revelații, după care discutând cu persoana respectivă n-a spus, n-a făcut, n-a scris, a fost interpretat. Așa poate să mă întrebe dacă mi-am bătut fata sau i-am dat o palmă la fund când avea șase ani. Mie mi se pare puțin bizar, că acum când gimnastica trece prin momentele prin care trece apare o astfel de carte. De ce n-a apărut acum 10 ani?”

Mie mi se par niște lucruri pe care un copil la vremea respectivă și le aduce aminte. Eu atât îmi aduc aminte de Maria Olaru că este o gimnastă care a ieșit campioană mondială, campioană olimpică, campioană europeană

Dar le băteați sau nu le băteați, revenim cu întrebarea? „Eu vreau să văd cartea, a mai fost o carte în care după ce s-au spus nu știu câte bazaconii scria la sfârșit: Această carte este un pamflet. Mie mi se par niște lucruri pe care un copil la vremea respectivă și le aduce aminte. Eu atât îmi aduc aminte de Maria Olaru că este o gimnastă care a ieșit campioană mondială, campioană olimpică, campioană europeană. Eu asta rețin din cariera unei sportive de mare performanță. Că, vedeți, n-a apărut nicio carte scrisă de un antrenor, ca să se vadă cât suferă un antrenor, plecat de acasă zeci de ani de zile și făcând o activitate care îi cere mult consum nervos. Eu sper că este o carte care poate prezenta niște situații, de care eu vă dați seama că nu îmi aduc aminte, de acum 16-17 ani. Eu am lucrat cu mii de copii nu pot să vă spun ce s-a întâmplat la Deva acum 16-17 ani. Eu atât pot să vă spun: a fost o gimnastă foarte bună și rezultatele se văd. Dacă ea acum regretă că a făcut gimnastică și a fost campioană mondială și olimpică, este altă situație. A apărut în toată lumea, de fapt este o modă. În toată lumea au apărut cărți cu astfel de povești”, spune Octavian Bellu.

sursa: gsp.ro / republica.ro

 

Un comentariu la „ȘOCANT! Fosta gimnastă olimpică, Maria Olaru, dezvăluie abuzurile fizice la care sunt supuse gimnastele olimpice de către antrenori. Ce spune despre Octavian Bellu

  • 1 iunie 2016 la 10:52
    Permalink

    Avem tot respectul pentru voi, campioanle noastre !
    Octavian Bellu v-a batut, v-a calcat in picioare dar … ati luat AUR

    Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *