Înapoi în gara noastră mică…

În timp ce astăzi guvernanții României urmăresc vinderea pe bucăți a infrastrucurii feroviare și, implicit, distrugerea ei, pe vremuri destul de îndepartate, părinții României moderne construiau „pânza de fier” ce urma să devină o unealtă de vază a comerțului și nu numai. Gările aveau să se construiască în fiecare oraș, unele dintre ele fiind adevărate monumente.

Aducând mai degrabă a stație de tren, gara Râmnicului, inaugurată pe 20 iunie 1887, nu se ridica nici pe departe la pretențiile unui oraș-târg, cu un caracter puternic comercial cum se presupune că era urbea noastră pe atunci. Avea o arhitectură nesemnificativă, modestă ce nu atrăgea atenția nicicum. Prestigiul ei avea să crească abia în 1902, când linia se prelungește până la Sibiu. Lucrarea a fost una de anvergură, întrucât a fost nevoie să treacă prin munți, astfel că s-au construit mai multe tuneluri. Din acest moment, gara capătă mai multă atracție. Iată cum o înfățișează scriitorul Constantin Mateescu în lucrarea „Cartea Râmnicului”: „Peronul ei, pustiu în cea mai mare parte a zilei, se tixește de călători, dar mai ales de curioși care așteaptă cu răbdare cine mai sosește în urbe. În fața gării staționează vreo trei trăsuri cu coviltir, birjarii moțăie pe capră, în timp ce împiegații aleargă dintr-o parte în alta a peronului cu un aer marțial.” Ca și piața sau strada în general, gara era și ea un spațiu al socializării, al dezbaterilor despre te miri ce: pensii, aventuri amoroase, politică, război etc. Nu lipseau de aici cafenelele pline cu localnici și călători. Tot cu trenul veneau și trupele de teatru ce aveau reprezentații în Râmnic, în frunte cu îndrăgitul Tănase. Însă vagoanele erau direcționate pe niște linii mai ferite, pentru a nu atrge privirile curioșilor.

gara

Un drum cu trenul prin anii ’40 era de poveste. O garnitură de tren de mici dimensiuni ce lega Râmnicul de Ocnele Mari parcurgea distanța către orașul sării în nu mai puțin de două ore. Și cum pe atunci nu exista o linie regulată de autobuze, călătorul trebuia să se mulțumescă astfel că are parte de multă relaxare și timp pentru a medita profund la problemele vieții.

Orașele au, de obicei, ca și clădirile lor, ca și oamenii lor, un destin imprevizibil. În anii de după cel De-al doilea Război Mondial, deși s-a construit mult și de o manieră grandioasă, bătrâna gară  a rămas la fel. Până la un moment dat, când a dispărut și ea… În locul ei a rărsărit o alta, adesea considerată în mod greșit de contemporani monument istoric de importanță națională, dar care nu avea nimic din parfumul acela, din autenticul și frumusețea unor vremuri… Dar nici aceea nu mai este, căci trebuie să ținem pasul cu frumusețea altor vremuri…

gara-generic

Rubrică realizată de Alina Nenu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *