Schitul Troianu, martorul unei capitulări pripite

Vara asta frumoasă și călduroasă nu mă lasă deloc să stau în casă. Am luat la pas toate stațiunile din județ, și nu o singură dată. Am văzut chiar și marea… până m-am săturat de atâta depărtare. Și totuși, poate că mai există locuri răcoroase și insuficient explorate mai pe aici, pe aproape. Și cum îmi place natura și istoria deopotrivă, m-am retras un pic pe dealul Licurei, acolo de unde se vede atât de frumos splendoarea văii Oltului. Pe această porțiune de deal, la extremitatea sudică a orașului, stă de strajă un schit, Schitul Troianu, așa cum la nord ne veghează Schitul Cetățuia. Frumoasă încadrare!

Dincolo de peisajul naturii frumos „îmblânzite”, de avalanșa de flori multicolore, locul ăsta atât de liniștit și aparent singuratic are o istorie destul de încărcată și de zdruncinată. Schitul Troianu de la Râureni, cu hramul „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, precum și casa stăreției au fost ctitorite, potrivit directorului Directiei pentru Cultură Vâlcea, Florin Epure, în revista „Clipa”, în perioada 1840-1843, de către starețul Mănăstirii Hurezi, Hrisant Penetis, de origine greacă, provenind din insula Andros.

Denumirea de „Troianu” ar putea veni de la semnul  trecerii pe aici a legiunilor romane în cel de al doilea război dacic, precizează scriitorul Constantin Mateescu.

 Însă trecutul acestui schit este strâns legat de Revoluția de la 1848. Generalul Gheorghe Magheru și-a stabilit aici tabăra militară ce concentra Regimentul 1 de linie, un escadron de cavalerie, baterie de artilerie, 1.500 de soldați de infanterie și 8.000 de voluntari. Acest efectiv a  constituit, la momentul respectiv, mai exact în luna septembrie a lui 1848, singura speranță, dupa capitularea Bucureștiului.

Dar, la 21 septembrie, spre Râmnicu Vâlcea înaintau două divizii turcești și 5.000 de ostași ruși. Astfel că generalul Magheru nu a îndrăznit să își asume răspunderea unei ciocniri violente cu ostașii străini, dizolvând tabăra. În timpul exilului de nouă ani avea să regrete crunt decizia luată, trăind cu gustul amar că nu a avut încredere în armata sa.

În anul 1864, o dată cu secularizarea averilor mănăstirești, schitul intră în posesia statului, fiind subordonat administrativ Mănăstirii Hurezi. Biserica în formă de corabie și  fără turle, cu o pictură expresivă a fost afectată de cutremurul din anul 1940. Potrivit scriitorului Constantin Mateescu în „Cartea Râmnicului”, în urma reparațiilor efectuate, lăcașul s-a ales cu o înfățișare „laică”, pe pereți fiind pictate motive florale pe un fond posomorât. Acest lucru i-a știrbit astfel din frumusețea vechimii sale și din importanța sa istorică.

Din 1973, monumentul istoric trece în administrația Muzeului Național Vâlcea, fiind amenajat aici Complexul Muzeal „General Gheorghe Magheru”. Până la această dată, schitul a servit ca sediu pentru I.A.S. Rm. Vâlcea. Casa veche a stăreției a fost folosită pe post de depozit, iar foișorul și pridvorul au fost dărâmate. În biserică au fost amenajate grajduri pentru animale. Cu toate acestea, în anul 1966, Schitul Troianu figura, ca și astăzi, pe lista monumentelor istorice protejate de stat.

În anul 1990, expoziția muzeală a fost închisă, clădirile fiind folosite în continuare pe post de depozit. Însă, în 2008 s-au pus bazele unei noi biserici, de mari dimensiuni, cu hramul „Izvorul Tămăduirii”.

Rubrică realizată de Alina Nenu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *