Comuna Mihăești, loc de inspirație pentru I.L. Caragiale și care ascunde misterul morții unei călugărițe

Continuăm periplul prin minunatele comune ale județului nostru drag și ne oprim, de această dată, la Mihăești, localitatea de la confluența râurilor Govora și Olt, ce ascunde numeroase surprize, cum ar fi faptul că piesa „Năpasta” a lui Ion Luca Caragiale ar fi fost inspirată din povestea de viață a unui localnic sau că Mănăstirea Govora ar ascunde povestea tragică a unei călugărițe, zidită de vie într-unul dintre pereții ei.

 

Comuna Mihăești este una dintre cele mai mari localități din județ, având în componența sa 13 sate, care prezintă specificul unei vechi îndeletniciri, aceea a oierilor ardeleni. Numeroase familii de aici sunt înrudite cu ciobanii din Băbeni, fiind de origine, de fapt, din Mărginimea Sibiului. Creșterea oilor a fost o ocupație de bază în această zonă, până prin anii 1980. O preocupare veche a vâlcenilor de aici, dar și din multe alte comune, era, potrivit istoricului Eugen Petrescu în volumul său „Vâlcea-Țara lupilor getici sau ținutul vâlcilor”, și „mersul pe cale” sau trocul. Vâlcenii nordici veneau către sudul județului și chiar al Olteniei după cereale, oferind la schimb mere, prune uscate și bulgări de sare de la Ocnele Mari. O parte a moșnenilor erau măglași la saline.

În Mihăești găsim un mare potențial turistic și, implicit, economic: izvoare minerale sulfuroase și clorosodice, căci în subsol se află zăcăminte de sulf de origine bacteriană, mănăstiri de patrimoniu, biserici din zid și din lemn ce se mai păstrează și astăzi, în bune condiții. Aici găsim și stația de cale ferată de la Govora, dată în folosință în iulie 1887.

Denumirea comunei face referire la urmașii lui Mihai, întemeietorul așezării. Numele este de origine greacă și a pătruns la noi prin filiera slavilor de la sud de Dunăre. Satul Govora, un loc plin de istorie, își are denumirea de la râul ce trece pe aici și care, la rândul lui, vine din slavonul „gavariti”, murmur de izvor.

Cât despre istoria așezării, aflăm că aici există vestigii din Epoca bronzului (sec. 16-13 î.Hr.) Însă cel mai vechi document care o atestă datează din 1531. Acesta vorbește mai cu seamă despre satul Mihăești.

Se spune că aici, în Mihăești, în puctul numit „La plute”, într-o intersecție de drumuri, exista în secolul al XIX-lea un
han, pe la care revizorul școlar I.L. Caragiale trecea adesea. Un om al locului i-ar fi povestit o întâmplare din viața sa, din care scriitorul s-a inspirat pentru a scrie „Năpasta”. Un alt loc din comună vine cu o poveste interesantă: în punctul „La Șipote”, cu ceva vreme în urmă, un localnic, Fuiorea, cunoștea proprietățile terapeutice ale izvoarelor cu apă sărată din zonă. Astfel că el a creat un mic centru de tratament antireumatic, prin îmbăiere cu această apă miraculoasă, în albii de lemn. Se spune că aici veneau ologi care plecau pe picioarele lor, după 2-3 săptămâni de tratament. Existența „sărăturoaselor” în această zonă se explică prin faptul că în apropiere se află uriașul masiv de sare de la Ocnele Mari.

Cea mai importantă atracție a comunei Mihăești rămâne însă Mănăstirea Govora, așezământ monahal de maici, situat la confluența râului Govora cu pârâul Hința. Biserica mănăstirii a fost ctitorită de Vlad Dracul, în prima jumătate a secolului al XV-lea și este considerată printre cele mai vechi din țară. Ansamblul monahal a fost reînnoit în timpul domnitorului Matei Basarab, care a instalat aici o tiparniță, unde a fost tipărită cea mai veche culegere de legi și reguli bisericești, în limba română, „Pravila de la Govora” (1640), dar și cărți de slujbă în limba slavonă. De asemenea, Matei Basarab a înființat aici o școală de tipografi. Constantin Brâncoveanu și-a pus și el amprenta asupra așezământului monahal, împodobindu-l cu picturi murale interioare, în propriul stil.

Dar puțini știu faptul că mănăstirea ascunde o odioasă întâmplare în care a fost ucisă o călugăriță de la Mănăstirea Dintr-un Lemn. Este vorba despre crima săvârșită de Ștefan Cantacuzino asupra călugăriței Olimpiada, zidind-o de vie, dorind astfel să scape de martorul mustrărilor de conștiință ale doamnei Păuna, în legătură cu vinderea Brâncovenilor. Însuși Î.P.S. Bartolomeu (Valeiu Ananaia) a făcut o investigație despre acest fapt și, în anul 1974, află că ghinionista călugăriță ar fi într-unul din zidurile acestei mănăstiri. Căci, în timpul renovării lăcașului de către Comisia Monumentelor Istorice, în anii ’60, pe un coridor îngust și întunecat, în apropierea locului unde ar fi fost tipografia, s-a descoperit o tainiță strâmtă, fără ferestre, în care zăcea un schelet omenesc, lângă un urcior de lut. În acele vremuri, osânditului i se punea hrană și apă pentru trei zile. Însă victima nu a reușit să supraviețuiască atât, murind la scurt timp, prin asfixiere. În timpul renovărilor mănăstirea era pustie, de aceea nu sunt mulți cei care știu despre tragica poveste. În apropierea tainiței descoperite a mai fost găsit un schelet. Referitor la acest aspect, preotul Anania a fost de părere ca oasele ar fi aparținut meșterului care a zidit-o pe călugăriță, pentru ca secretul să fie la adăpost pe vecie.

 

Articol realizat de Alina Nenu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *