Editorial Ionel Gerea: „Nu, Steluţa Luca, nu aşa se face!….”

Vreau să spun, din start, că acest material nu este al unui frustrat. Nici n-aş avea motiv. Este, mai degrabă, al unuia care după 20 şi ceva de ani de presă sportivă trăieşte, într-o clipă, o imensă dezamăgire din partea cuiva pe care l-a respectat şi apreciat.

Weekend-ul trecut, la Rm. Vâlcea a avut loc o competiţie, hai să-i spunem, oficială, de handbal, junioare. E vorba de „Trofeul Carpaţi”, întrecere ce s-a adresat junioarelor.

Organizator, din partea federaţiei, fosta mare handbalistă, un geniu al sportului cu mingea la semicerc, Steluţa Luca. Orice s-ar spune, din punct de vedere profesional, Steluţa rămâne un reper în acest sport.

Dacă vineri şi sâmbătă n-am avut niciun obstacol, să spun aşa, în a intra în sală, duminică am dat de nişte copilaşi (nici nu ştiu dacă erau născuţi când eu scriam despre sport, implicit despre handbal, care nu m-au lăsat să intru, pe motiv că nu eram acreditat.

Normal, m-am gândit atunci să apelez la Steluţa. Care nu credeam că, subit, a uitat totul…să nu spun mai multe.

Cu mulţi ani în urmă, nu cred că Stela a uitat, domnia-sa şi alte trei colege ale sale fuseseră, cred, excluse din lotul Oltchim-ului, motivul, ca suspiciune, pentru care şefii de atunci ai clubului l-au invocat, nu mai contează. Eu, alături de nea Gigi Stamate (Dumnezeu să-l ierte!) , convinşi fiind că Stela căzuse oarecum la mijloc în acel conflict şi că ea chiar era nevinovată (parcă, dacă nu mă-nşel, venise după o accidentare), noi doi, deci, am început o campanie de presă în urma căreia răul pe jumătate făcut a fost reparat. E doar un exemplu.

Totdeauna am avut, şi voi avea, numai cuvinte la superlativ despre handbalista de geniu care a fost şi rămâne Steluţa Luca.

M-a durut enorm, însă, momentul acela. Sufleteşte, nu credeam că se întâmplă aşa. În primă fază am suna-o pe Stela, mi-a închis telefonul, după care ne-am întâlnit, la intrarea sportivilor, pe scări. I-am spus că nu sunt lăsat să intru, iar în momentul acela, Stela s-a uitat aşa, parcă, în scârbă, la mine („Ce-o mai vrea şi şontorogul ăsta?!). Norocul meu că o doamnă a avut o invitaţie, s-a oferit să mi-o dea, şi aşa am intrat.

Dincolo de acest moment, care, repet, sentimental m-a durut, rămâne sentimentul că e posibil să uiţi anumite lucruri, când ajungi sus şi când cineva, care te-a considerat aproape, te ignoră sau se face că nu te cunoaşte.

Mi-aş dori ca de acum înainte să nu mai fie nevoie să apelez la Steluţa. Dacă va mai fi o astfel de situaţie, mai bine fac stânga-mprejur şi nu mai intru. Deşi, Polivalenta, care mi-a dat în timp, atâtea satisfacţii, dar şi mici regrete (la înfrângeri) ca jurnalist sportiv, mi-e ca şi o casă. Asata nu înseamnă că va dispărea respectul şi aprecierea mea pentru Steluţa Luca, o handbalistă de geniu.

Dar, nu aşa, cu tot respectul, spun, Stela, nu aşa se face! Nu ţi-am cerut luna de pe cer, Stela, nu ţi-am cerut ceva imposibil, cred, dar atitudinea, modul cu care m-ai privit în clipa aceea, ca pe ultimul boschetar ce mănâncă din gunoaie, m-am făcut să-mi dea o lacrimă. De părere de rău…

Numai bine, Steluţa Luca…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *