Capitala Ceramicii Româneşti, Horezu, s-a născut pentru că unii localnici au decis să-şi unească nu doar destinul, ci şi moşiile, iar denumirea oraşului de astăzi are legătură cu o pasăre de noapte

Oraşul meu de suflet. Oraşul care mi-a dat tot, fără să-mi ceară ceva în schimb. Oraşul care m-a învăţat şi m-a lăsat să depăn prima iubire din adolescenţă. Oraşul care înseamnă, totdeauna ACASĂ pentru mine: Horezu.

Aici am întâlnit, copil fiind, o fată care venea în vacanţe la rude. Aici am simţit primul fior al ceea ce ar fi trebuit să însemne iubire, de aici am făcut apoi sute de drumuri cu trenul în căutarea acelei Fata Morgana..

„Capitala Ceramicii Româneşti, Horezu, are o interesantă poveste despre cum a luat naştere. Existenţa aşezării se datorează unor localnici care au ales să-şi unească nu doar destinul, ci şi moşiile, iar denumirea oraşului de astăzi are legătură cu o pasăre de noapte.
La jumătatea distanţei dintre Râmnicu Vâlcea şi Târgu Jiu se află „Capitala Ceramicii Populare Româneşti – „podoaba mândrei Oltenii şi unul dintre cele mai frumoase ţinuturi ale ţării”, după cum o descria Alexandru Vlahuţă în „România pitorească”. Povestea atestării documentare a oraşului Horezu, judeţul Vâlcea, îşi are originile cu peste jumătate de mileniu în urmă, pe vremea domnitorului Ţării Româneşti – Vlad Călugărul, fratele vitreg al lui Vlad Ţepeş – cei doi aveau acelaşi tată. Acesta a împroprietărit cu moşii doi bărbaţi, cumnaţi, care au ales să-şi unească averile şi să nu permită niciunui moştenitor să înstrăineze vreo bucăţică din ele. Povestea o aflăm dintr-un hrisov de la 1487, un document de proprietate considerat actul de naştere al actualului oraş: „Cu mila lui Dumnezeu, Io Vladul voevod şi domn, dat-am domnia mea această poruncă slugilor domniei mele, lui Roman şi cumnatului său, Vladului şi cu feciorii lor, câţi Dumnezeu le va da, ca să le fie lor la Huhurezi, partea lui Roman, şi în Râmeşti, partea Vladului. După aceea, a venit Roman înaintea domniei mele, de a înfrăţit pe cumnatu-său Vladul peste partea lui, oricâtă are Roman în Huhurez; aşişderea şi Vladul iară a înfrăţit pe Roman peste partea lui, oricâtă are la Râmeşti, ca să fie fraţi nedespărţiţi peste aceste moşii. Şi domniei mele au dat calul. Pentru aceea, am dat lor şi domnia mea, ca să le fie lor întru moştenire şi ohabnice şi de nimenea să nu se clătească, după zisa domniei mele. Şi oricăruia dintre dânşii i s-ar întâmpla mai înainte moarte, vânzare între dânsele să nu fie, ci să fie moşiele celor ce vor rămâne. Mărturii: jupân Dragomir al Manei, jupân Neagoe al Borcii, jupân Drăghici al Stoicăi, jupân Pârvu vel vornic, jupân Staicu logofătul, Danciul comisul, Colţea paharnicul, Vladislavu spătarul, Albul stolnic, Staicu vistierul, Neagul şi Rodea postelnicii. Şi eu, Stan, am scrisu la Râmnic, în luna lui septemvrie 5, anul 6996”.

La vremea respectivă, Huhurezi şi Râmeşti erau două aşezări. Ulterior, cea dintâi a luat numele familiei de moşneni care îi deţinea terenurile şi s-a transformat în Romani. Astăzi ambele sate sunt în componenţa oraşului Horezu. Deşi la 1487 are loc prima sa atestare documentară, istoricii au descoperit că începuturile vieţii în zonă au rădăcini mult mai adânci în istorie, încă din epoca bronzului. „Urmele tot mai evidente de locuire în zona Horezu sunt atestate din perioada de tranziţie la epoca bronzului, stabilită de către unii arheologi între 2500 î.H. – 2000 î.H”, explica pr. Gheorghe Petre Govora în lucrarea „O preistorie a nord – estului Olteniei”. „Epoca fierului este bine documentată în zona Horezu, în primul rând, datorită descoperirilor de la Costeşti – Bistriţa şi Ferigile”, mai aflăm din aceeaşi sursă. Culturile Glina şi Coţofeni au lăsat şi ele urme în zonă „privind un mod de viaţă avansat pentru diverse populaţii ale epocii străvechi, care au fost descoperite în localităţi din imediata ve­cinătate a Horezului”, potrivit unei documentări a prof. dr. Florin Epure, directorul Direcţiei de Cultură Vâlcea. La toate acestea ar mai fi de adăugat că zona a făcut parte din Cnezatul lui Farcas, a cărui menţionare documentară o regăsim în Diploma Regelui Bela al IV-lea al Ungariei. Potrivit documentelor, la finele secolului al XVII-lea în zonă locuiau 100 de rumâni în satul Romanii de Jos.

Dezvoltarea zonei este strânsă legată de traseele de transhumanţă, de haiducii care se ascundeau în pădurile din Munţii Căpăţânii, la poalele cărora s-a dezvoltat oraşul, precum şi de drumul sării de la Ocnele Mari, care trecea prin Pietrari, Horezu, spre Slătioara. Conducători importanţi au avut un rol marcant în dezvoltarea aşezării: de la Mircea cel Bătrân, la Vlad Ţepeş şi Matei Basarab, de la Tudor Vladimirescu, la Gheorghe Magheru şi Alexandru Ioan Cuza. Dar poate cea mai importantă amprentă şi-a lăsat-o Constantin Brâncoveanu (1688 – 1714), prin prima sa ctitorie – Mănăstirea Hurezi (1690 – 1697), emblemă a localităţii, alături de ceramica de Horezu, ambele înscrise în patrimoniul mondial UNESCO.

Şi denumirea oraşului are o poveste interesantă. Toponimul este legat de păsările „al căror bocet se aude noaptea din adâncul acelor păduri nestrăbătute: huhurezii…” sau ciuhurezii, numele fiind o prescurtare a numelui acestor păsări: Hurez, Horez, Horezu. Este vorba desore o pasăre asemănătoare bufniţei. Cu toate acestea, simbolul localităţii este din 1971 „cocoşul”, de când se organizează Târgul Ceramicii Populare Româneşti „Cocoşul de Hurezi”.”

Sursa: adevarul.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *