„ShowCase Centenar”, ziua a cincea: one women swow Simona Măicănescu în spectacolul „Astăzi mai bine nu m-aş fi întâlnit cu mine însămi”

În cea de-a cincea zi a Festivalului de Teatru de la „Anton Pann”, ” ShowCase Centenar”  a început cu premiera spectacolului „Prinţesa şi bobul de mazăre” în regia Mateei Marin. Alegerea premierei nu este întâmplătoare, teatrul vâlcean având printre obiectivele sale majore inclusiv creșterea viitoarei generații de public matur de teatru.

Apoi, publicul vâlcean a putut urmări o demonstraţie de forţă a unei actriţe, Simona Măicănescu într-un one woman show de zile mari, spectacolul „Astăzi mai bine nu m-aş fi întâlnit cu mine însămi”.

Aceasta a fost protagonista unui spectacol pus în scenă după o piesă scrisă de scritoarea română Herta Muller, cea care a câştigat recent Premiul Nobel pentru literatură.

Expresivă, convingatoare, în spectacolul de luni seara,  , Simona Maicanescu a amintit de o perioada de trista amintire, perioada dictaturii comuniste. „Poate trebuia sa vina la Valcea, la Teatrul Anton Pann, ca noi s o intelegem pe Herta Müller”, consideră Daniela ştefănescu, PR-ul  instituţiei de cultură din Rîmnic. Aceasta adaugă: ” Da, Premiul Nobel, un premiu meritat. Nu stiu cui sa multumesc pt acest ONE WOMAN SHOW de zile mari. Nu stiu daca pot sa-l compar. Simona Maicanescu este unica, ACTRITA cu litere mari. Multumesc celor care au organizat acest festival. Multumesc Simona pt o seara extraordinara, am revăzut cu ochii minții o perioada prin care …În fine, sper ca acest ONE WOMAN SHOW sa poata fi văzut de cati mai multi, poate va fi reluat. Iertare pt poze, dar mi am dorit ca iubitorii de teatru sa stie ca in aceasta seara ai fost la Rm Vâlcea, si…spectacolul a cărui premiera a avut loc la New York,apoi la Undercloud, a putut fi văzut si la Rm Vâlcea. Ma înclin şi-ţi multumesc.

În nebunia totalitarismului, o tânără nu vrea să renunţe la fericire. Un roman de o mare putere de evocare, de o forţă aspră a cuvintelor ce se transformă în poezie şi frumuseţe, unul dintre cele mai importante ale autoarei germane nãscutã în România. Prin acest roman, Herta Müller ne oferă o explorare magistrală şi emoţionantă a felului în care dictatura ajunge să pună stăpânire pe întreg sufletul omului.

„M-au chemat. Joi la zece fix.“ O tânără fără nume, într-un oraş din România, o întâlnire obligatorie şi temută cu Securitatea regimului lui Nicolae Ceauşescu. Pe drum, în tramvaiul care o duce la interogatoriu, prin mintea protagonistei se perindă imagini şi figuri din viaţa ei: copilăria într-un oraş de provincie şi dorinţa aproape erotică pe care o manifestă pentru tatăl ei, prima căsătorie cu un bărbat care „nu mă putea lovi şi se dispreţuia pentru asta“, cumplitele poveşti despre deportare spuse de bunic. Apoi tânăra prietenă Lilli, ucisă de o santinelă la graniţa cu Ungaria când încerca să fugă din ţară; şi Paul, zilele şi nopţile lui petrecute mult prea adesea în alcool, dar şi clipele de fericire trăite împreunã cu el. Totul ţine de amintire şi se împleteşte cu prezentul, cu interogatoriile şi cu jignirile, cu spaima cotidiană şi cu stratagemele prin care gândirea încearcă statornic să evite prăbuşirea.

Herta Müller este una dintre cele mai apreciate scriitoare de origine română, iar în anul 2009 a fost distinsă cu Premiul Nobel pentru Literatură.

S-a născut, în 1953, la Nițchidorf, în județul Timiș. Tatăl său a fost un șvab bănățean și, ca mulți alți cetățeni români de naționalitate germană, a fost înrolat în Al Doilea Război Mondial în Waffen-SS. După război își câștiga existența fiind șofer de camion. Iar după venirea la putere a comunismului în România, a fost expropriat de autoritățile statului comunist român.

Mama sa, ca majoritatea populației de naționalitate germană din România (cei între 17-45 de ani), după accederea comuniștilor la putere, a fost deportată în 1945 în Uniunea Sovietică. Acolo a fost ținută, timp de cinci ani, într-un lagăr de muncă forțată – fostul lagăr de la Novo-Gorlovka de pe teritoriul Ucrainei. Iar numele scriitoarei se leagă de acest episod. Mai precis de faptul că o femeie cu care mama sa se împrietenise în lagăr și care murise, avea numele Herta. Atunci, mama sa a promis că dacă va scăpa din acest lagăr de muncă și va avea o fetiță, îi va pune numele Herta.

A învățat limba germană literară când era la grădiniță și la școală, o limbă diferită de cea din satul său şvăbesc. Acolo, români erau doar polițistul și medicul, oameni cu care, mai ales dacă ești copilul, nu prea vrei să ai de a face. Ajunsă la liceu, Herta Muller nu știa prea bine limba română, așa că a trebuit să o învețe pe stradă, în viața de zi cu zi.

Începând cu anii 1970 a fost apropiată de Aktionsgruppe Banat, un grup format din studenți și scriitori șvabi bănățeni, care aveau o atitudine protestatară, neacceptată de regimul din România comunistă. Despre această parte importantă din viața sa a vorbit și în 2009, la Stockholm, atunci când a primit Premiul Nobel pentru Literatură. Atunci scriitoarea i-a omagiat pe prietenii ei din Aktionsgruppe: „Din fericire am întâlnit în oraș [la Timișoara] o mână de tineri poeți din Grupul de Acțiune Banat. Fără ei nu aș fi citit cărți și nu aș fi scris nicio carte. Cu ajutorul acestor prieteni am supraviețuit. Fără ei n-aș fi rezistat represiunilor. Mă gândesc astăzi la acești prieteni. Și la cei pe care Securitatea îi are pe conștiință și care se află astăzi în cimitire” (sursă: Radio Europa Liberă).

Un afront total care nu i-a adus extrem de multe probleme. De altfel, volumul său de debut, „Niederungen” – „Ținuturile joase”, care a apărut în 1982, s-a confruntat cu o cenzură puternică care i-a distrus, așa cum spune scriitoarea, întregul sens al manuscrisul. De aceea, la doar doi ani distanță, scriitoare reușește să își publice cartea în Republica Federală Germania, exact așa cum fusese scrisă. Însă, această acțiune a atras o reacție extrem de dură din partea autorităților de la noi: i s-a interzis să mai publice.

Și nu doar cu cenzura s-a luptat scriitoarea. Din cauza crezurilor sale puternic anti comuniste, Müller a intrat și în vizorul Securității. Ca membru al cenaclului „Adam Müller-Guttenbrunn”, Franz Thomas Schleich a raportat Securității că prima carte scrisă de Müller, „Niederungen” („Depresiuni”), conține „orientări anti-statale”. Astfel, într-o notă datată 16 martie 1982, „Voicu”(pseudonimul pe care îl luase Schleich) scria: „Critică, și iar critică, o critică atât de destructivă, încât te întrebi, ce rost au aceste texte?!” (sursă: halbjahresschrift). Această notă a fost folosită de Securitate ca dovadă justificativă pentru începerea dosarului de urmărire informativă (D.U.I.) al lui Müller (sursă: Hotnews).

După absolvirea studiilor de filologie germană şi română, Herta Muller a lucrat pentru scurt timp ca traducătoare într-o fabrică din Timișoara, de unde avea să fie concediată din cauza refuzului de a colabora cu Securitatea.

Herta Muller era recompensată în 2009 cu premiul Nobel pentru literatură, pentru ilustrarea „peisajului celor dezrădăcinați”, cu „concentrația poeziei și cu franchețea prozei”, temele abordate fiind opresiunea, dictatura și exilul trăite în timpul regimului comunist.

 

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *